Despre prostie

Se spune despre proști că sînt (mai) fericiți. O să încerc să spun de ce, în două cuvinte. Prostia este în esență abilitatea (?) de a reduce lumea, care extrem de complexă (și are multe aspecte, cum zicea cineva in Filantropica, parcă), la ceva extrem de simplu. Cel care reduce lumea la ceva care se potrivește schemelor simpliste din capul lui, nu mai ia contact cu lumea propriu-zisă, ci cu acele scheme. Sigur, după definiția asta, toți sîntem proști, pentru că toți percepem lumea prin intermediul schemelor din capul nostru. Numai că cei mai puțin proști sînt conștienți de existența acestor scheme și de faptul că lumea e mai mult decît ele, fiind, în consecință, preocupați în mod constant de a depăși schemele din propriul cap. Prostul, din contră, este perfect mulțumit cu schema din capul lui, fiind perfect convins că nu există nimic altceva în afară de ceea ce crede el că există și în consecință nu  face niciun efort pentru a-și schimba opiniile.

A vedea cum este lumea în realitate, e o priveliște pe care puțini pot să o îndure. Cu cît mai deștept, cu atît mai nemulțumit de propriile opinii și cu atît mai obsedat de dorința de a merge mereu dincolo de ele, de a le perfecționa, de a înlocui cu unele mai bune. Pe scurt, de a ieși din propriul cap pentru a vedea lumea așa cum e ea. În schimb, prostul are mereu înaintea ochilor propriile scheme simplificate ale lumii, un fel de basme pe care și le repetă la nesfîrșit și pe care are mare grijă să nu le lase cumva să fie contaminate de realitate, riscînd astfel să fie pus în situația să le vadă drept ceea ce sînt , adică basme.

Acum e limpede de ce e prostul fericit, sper. Pentru că el trăiește într-un basm. Pe cînd deșteptul se străduiește să  trăiască în lumea reală. O lume pe care cu cît o cunoaște mai mult, simte că o înțelege mai puțin. O lume, care departe de a fi un basm cu zmei și zîne, e mai degrabă o piesă din teatrul absurdului. Iar absurdul, oricît de deștepți am fi, sau mai bine zis, în măsura în care ne sîntem deștepți, ne doare.

Anunțuri

De ce ne prinde Facebook-ul

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.

Cel mai tare din trafic

Textul meu de ieri despre ultimul absolut nu s-a bucurat de mare succes, deşi e unui dintre cele mai bune pe care le-am scris vreodată. Nu-i nimic, poate post-mortem. Astăzi vreau doar să mă laud cu faptul că am fost cel mai tare din trafic. Zăpada a paralizat, ca de fiecare dată, traficul din Bucureşti. Dar nu şi pe mine. Nu, domnule, am paralizat-o eu pe ea, dacă pot să spun aşa. Pînă la serviciu am întrecut mai multe autobuze 385, în care oamenii stăteau înghesuiţi şi nervoşi, şi nenumărate maşini mici, în care oamenii stăteau singuri dar la fel de nervoşi.

Acum cîteva zile conştientizam cu claritate de ce îmi place să scriu referate de evaluare şi o fac cu pasiune chiar după patru ani, deşi se zice că dragostea durează trei ani, şi de ce nu-mi place cealaltă parte a muncii de consilier de probaţiune, care este de fapt esenţa probaţiunii, supravegherile. Explicaţia e că cele două activităţi presupun două roluri diferite.  Cînd scriu referate de evaluare presentenţială, sînt văzut ca un salvator. În cealaltă activitate, de supraveghere, adică de punere în executare a sentinţelor penale, sînt văzut ca cel care pune în aplicare o pedeapsă, iar pedepsele nu sînt niciodată plăcute iar acest neplăcut este transferat asupra celui care le pune în aplicare. Dar chestia asta poate fi înţeleasă doar de către colegii mei care ştiu despre ce vorbesc.

Am mai conştientizat ceva, tot zilele astea. Am realizat că am pierdut cîţiva ani buni în autobuzele bucureştene, fără să merg cu bicicleta. Am pierdut exerciţiul fizic pe care aş fi putut să-l fac în timpul ăla, am pierdut timpul, bine măcar că nu am pierdut banii daţi pe bilet pentru că pe ăştia îi decontează tribunalul. Acum, cînd am descoperit cum se vine de fapt la serviciu, n-o să mai vin la serviciu, cel puţin pentru o perioadă în care sper să îmi termin de scris teza de doctorat.

Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.

Singur pe lume cu bicicleta

Cei care ştiu că merg cu bicicleta prin Bucureşti mă avertizau că visul meu pe două roţi o să se termine repede. Dacă nu în urma vreunui accident, atunci sigur vremea urma să îmi pună capac, mi se spunea. Eu, care aveam experienţa unei ierni suedeze pe două roţi (sigur, Suedia era altă lume şi aveam piste dedicate şi curăţate, dar aici vorbesc doar despre vreme), zîmbeam în colţul gurii pentru că ştiam eu mai bine. Azi-dimineaţă fulguia şi era foarte frig, însă cu gluga în cap şi mănuşi în mîini, ar fi putut la fel de bine să fie miezul verii. În general nu sînt singurul biciclist, dar astăzi eram. Eram atît de singur (singur, atît de singur..vorba cîntecului) încît mă întrebam dacă nu cumva singurul biciclist din Bucureşti la ora aia.

Săptămîna trecută, cred că joi seara, eram pe la Unirea, cu bicicleta, şi începea să plouă. Am mers la o patiserie de pe lîngă Gogoaşa înfuriată şi mi-am luat o plăcintă cu dovleac şi una cu brînză dulce. Costau cinci lei amîndouă. În timp ce le cumpăram, la ghişeu vine o bătrînică şi întreabă dacă poate să cumpere ceva de un leu. I se răspunde scurt că nu. Pe mine parcă mă loveşte  ceva în capul pieptului. N-apuc să mă dumiresc, că bătrînica merge la Gogoaşa înfuriată, întreabă acelaşi lucru şi primeşte acelaşi răspuns. Între timp mă dumirisem oarecum, aşa că scot un leu, i-l dau şi îi spun că în mod sigur va putea cumpăra ceva cu doi lei. Se uită la mine bucuroasă şi îmi face cîteva urări de sănătate. Cred era efectiv fericită. Eu m-am simţit bine pe  moment, dar apoi m-am simţit extrem de ruşinat. De ce i-am dat doar un leu? Am realizat apoi că aş fi putut să îi dau şi o sută de lei şi tot nu i-aş fi rezolvat problema. Pentru că şi ea era singură pe lume, şi fără bicicletă.

Mi-am adus apoi aminte de cît de jalnică e lumea în care trăim şi  de faptul că singurul mod autentic de a fi în lumea asta este de a fi în lacrimi, plîngînd cu cei ce plîng. Am căutat adăpost într-un gang de pe bulevardul Unirii, faţă în faţă cu fîntînile luminate şi cu marea casă a poporului la ora mea trei, şi mi-a venit să plîng. Mi-am scos telefonul mobil şi am intrat pe Facebook, această patetică portiţă către omniprezenţă pe care ne-a deschis-o tehnologia, şi mi-am pus un status care spunea că îmi vine să plîng. Extrem de curajos şi extrem de nepotrivit pentru Facebook, pentru că acolo toată lumea vrea să ştie cît de bine îţi merge, nu cît de rău. Status „aşa da”: Sînt la munte. Status „aşa nu”: Copilul meu e grav bolnav , „N-am bani de pîine”, „Patinele mi-au făcut nişte răni urîte la picioare, vreţi poze?”  . Bineînţeles, statusul meu a fost ignorat pe Facebook şi la scurt timp mi-a trecut şi mie curajul şi l-am şters. La urma urmelor, oficial ne merge bine.

Hai la un film suedez

Zilele astea, adică ieri, azi și mîine, la Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Țăranului Român, se întîmplă Zilele filmului suedez, o serie de trei proiecții gratuite. Pe cel de aseară l-am ratat (Låt den rätte komma in / Let the Right One In), însă din fericire îl văzusem deja de patru ori și cred că e cel mai bun film cu vampiri făcut vreodată. Părerea mea, vorba românului.

În seara asta am văzut  De ofrivilliga / Involuntary. Filmul m-a surpins în primul rînd prin tehnica cinematografică pe care eu n-am mai văzut-o pînă acum în niciun film. Nu știu cum se numește tehnica asta, însă e vorba de scene în care camera e fixă iar personajele se mișcă în cadrul ei fix și uneori chiar ies (însă nu la întîmplare, ci întotdeauna cu sens). Filmul începe și se termină cu o scenă în care o cameră se plimbă printr-un oraș, noaptea (bănuiesc  că e Stockholm), iar în timpul filmului e o singură scenă în care camera se plimbă de la un personaj la altul. Povestea, sau poveștile, sînt bucăți extrem de elocvente de realitate suedeză. Ambele cuvinte descriu exhaustiv filmul: realitate înseamnă realitate iar suedeză înseamnă suedeză, atît de suedeză încît mă îndoiesc că pentru un român are sens. Mie mi-a adus aminte de plimbările lungi cu bicicleta prin Uppsala, de aerul suedez, extraterestru pentru un român, de scurtele vizite la Stockholm și de multe altele pe care nu le pot pune în cuvinte. Pe scurt, am retrăit extatic o scurtă perioadă petrecută pe altă planetă. Căci, să nu ne facem iluzii, nu sîntem pe aceeași planetă cu Scandinavia! Aș putea să scriu multe despre fimul ăsta, dar aș prefera să vorbesc cu cineva care l-a văzut, dacă aș avea cu cine. Din păcate am fost singur iar în sală au fost vreo treizeci de persoane, deși intrarea a fost gratis. Probabil din cauză că intrarea a fost gratis, subtitrarea a fost execrabilă. Sau, hai să nu zic execrabilă, căci nu știu suedeză ca să știu cît de bună a fost (deși la un moment dat, chiar și pentru mine care știu doar cîteva vorbe de suedeză după ce am stat șase luni acolo, era limpede că traducerea nu e tocmai fidelă). Principala ei problemă e că a fost scrisă de cineva care nu știa limba română. Cele mai flagrante erau greșelile legate de un i sau doi i sau chiar trei i. Penibil! Și pentru mine, ca spectator, și pentru locul ăla care se vrea un promotor al culturii etc. Dar, după cum ziceam, probabil asta se explică prin faptul că intrarea fost gratis.

Mîine seară este ultimul film și probabil cel mai bun dintre toate cele trei.  Snabba Cash / Easy Money, e un film despre lumea drogurilor din Stockholm. Din fericire are subtitrare în limba engleză, așa că nu o să mai fiu pus în situația să mă enervez și să mă simt penibil în același timp din cauza unuia care nu știe cînd să pună un i și cînd doi. Am și eu problemele mele cu limba română, dar pe asta cu i-ul nu am avut-o niciodată. Cred că m-am născut așa, cu instinctul de a ști ( a știi, ar zice unii)  cu certitudine cînt trebuie să pun un i și cînd doi.

Ca să nu mai merg și mîine singur, aș fi fericit dacă cineva dintre cei care îmi citesc blogul ar vrea să meargă  mîine la film. Ne vedem la MȚR la ora 6, intrarea liberă, adică fac eu cinste la toată lumea.

O ființă veșnic nesatisfăcută

Printre multele lucruri care se pot spune despre om, se poat spune și că e o ființă veșnic nesatisfăcută. Aș putea să încep de oriunde și să termin nicăieri, dar o croșetez un pic pe marginea piramidei lui Maslow.  Abraham Maslow e un nume celebru pentru orice student al științelor umane, și celebru în primul rînd pentru piramida asta.

El a conceput o ierarhie a nevoile umane, încercînd să construiască o teorie motivațională, să răspundă, adică, la întrebarea ce anume mișcă ființa umană?

Foarte pe scurt, piramida lui Maslow are la bază nevoile fiziologice (fără aer, mîncare, excreție etc, viața e imposibilă). Dar odată ce omul are nevoile astea îndeplinite, el nu devine automat fericit. Nu, omul e o ființă mult prea complicată ca să fie mulțumit cu fericirea pur animalică care ar putea fi descrisă de niște verbe nepotrivite pentru un blog serios ca al meu (e serios, nu-i așa stimați citiori?). Deși, sînt convis că există destui oameni pentru care fericirea stă tocmai în nevoile astea fiziologice, și nu e vorba despre bărbați în  general, despre care femeile zic că sînt porci.

Odată satisfăcute nevoile fiziologice, primare, intervine problema siguranței: degeaba ai burta plină dacă trebuie să fugi de un prădător!

Așadar, după ce te-ai văzut cu burta plină și în siguranță în apartamentul tău de beton, îți dai seama că ești singur și ai nevoie de apartenență. La haită, la grup, la orice, doar să aparții și tu. Și să fii stimat. Si să fii iubit.

Acum, chiar și cel mai pretențios dintre noi ar spune că odată îndeplinite nevoile astea (burta plină, siguranță de prădători, înconjurat de prieteni care te admiră și unii, mai puțini, care te iubesc), gata, omul e satisfăcut și fericit.

Ntz, nu e așa de simplu. De fapt, abia acum vine cireașa de pe tortul nevoilor lui Maslow sau ultima nevoie din vîrful priamidei. Maslow a numit nevoia asta ultimă nevoie de actualizare. Această nevoie poate fi redusă la formula ce poate fi cineva, el trebuie să fie. Adică, un om e satisfăcut nu dacă are burta plină, e în siguranță, e adulat și iubit de cei din jur. Nu, el trebuie să-și pună în valoare potențialul, să devină tot ceea ce își închipuie că poate să fie. Cu nevoia asta, Maslow a ucis și ultima speranță la fericire pe care o mai avea bietul om.

Adică, lăsînd la o parte faptul că întreaga piramidă e inaccesibilă celor mai mulți oameni de pe planeta asta mîncată de viermi fizici și metafizici pe care trăim, cu ultima nevoie Maslow pune totodată și ultima cărămidă în zidul care desparte defintiv omul de orice speranță la fericire (dacă înțelegem fericirea ca satisfacere absolută). Omul este un abis de visuri și dorințe, proiecte și speranțe. Dacă nevoia de auto-actualizare este ultima nevoie, atunci această nevoie nu poate fi îndeplinită niciodată, pentru că termenul auto din auto-actualizare corespunde infinitului, iar infinitul nu poate fi niciodată actualizat. Astfel, efectul pervers al piramidei lui Maslow, care încerca, în buna tradiție pozitivistă a secolului 20, să inventarieze condițiile de fericire a omului, este acela de a decreta că omul este prin definiție o ființă veșnic nesatisfăcută și în principiu de nesatisfăcut.

Din fericire, Maslow a fost doar un om de știință, ceea ce înseamnă că probabil mai tot ce a spus a fost incomplet și provizoriu.

Există oameni care ating satisfacerea absolută la primul nivel al piramidei. Aceștia sînt în general porcii. Există alții care își împlinesc nevoia ultimă, aceea de actualizare, fără să aibă burta plină și fără să fie iubiți de nimeni, aceștia sînt îngerii și sînt mult, infinit mai rar decît porcii. Restul, noi cei nici porci nici îngeri, ne străduim să ciugulim din toate, încercînd să ne satisfacem gustînd din toate cîte puțin, de la cele mai bazale nevoi pînă la cele mai angelice. Și fericirea poate că este, la urma urmelor,tocmai un bufet suedez în care fiecare se servește cu ce poate din vasul care îi este cel mai la îndemînă.

NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.

Fericire cu forța: cadoul sărbătorilor de iarnă pentru toți neîndrăgostiții din lume

Se apropie. Am început deja să-i simt mirosul în aer. Vorbesc despre perioada asta de final de an, o perioadă în care, după cum scriam altă dată, parcă plutește în aer obligația de a fi fericit. Obligația asta e una dintre cele mai prăpăstioase dintre toate. Nu m-aș mira dacă în luna decembrie ar fi mai mulți sinucigași decît în alte luni, tocmai din cauza acestei obligații la fericire. Adică, obligațiile de a merge la școală sau la un serviciu chinuitor și prost plătit, de a fi respectuos cu o vecină acră, de face curat prin casă și așa mai departe, poate sînt neplăcute, dar sînt suportabile. Însă obligația asta la fericire e insuportabilă. E insuportabilă pentru că e un imperativ care însă nu-ți pune la dispoziție și mijloacele necesare pentru a fi fericit. De fapt, nici măcar un scop bine definit nu e în stare să îți pună la dispoziție. Îți spune doar așa, vag: Măi ăsta, pune mîna și fă ceva să fii fericit, ca să nu fii mai prost decît restul lumii! Acum mă, n-auzi?!! Urgent!!!

Există o singură categorie de oameni care nu simt biciuirea asta întru fericire, anume îndrăgostiții, căci ei sînt fericiți deja. Există și alte motive pentru care oamenii se cred fericiți, dar sînt cu adevărat doar atunci cînd iubesc. Restul sînt pseudo sau cel mult cvasi-fericiri, aproximații. Deci acum nu scriu despre norocoșii îndrăgostiți, ci despre noi, ăștialalți, care n-am avut norocul să ne îndrăgostim. Căci pentru a te îndrăgosti e nevoie de cel mai mare noroc dintre toate, sau de cea mai mare minune dintre toate, ceea ce e tot aia. Pentru mințile noastre scurte, norocul se confundă în așa măsură  cu minunea și minunea cu norocul, încît nu are niciun rost să încercăm să facem distincție între ele.

Cum să facem să fim și noi fericiți? Acum ar fi cazul să scriu o chestie d- aia care îți spune cum să faci ceva în zece pași. Cînd am scris de ibricul de cafea, m-am mîndrit că am reușit în cinci. Acum aș fi fericit cu zece. Dar ce zic eu, aș fi fericit și cu o sută. Aș fi fericit cu orice număr de pași despre care aș ști sigur că mă vor duce la fericire. Dar tot ce știu e că nu există așa ceva. Sigur, am putea să ne îndrăgostim. Dar de cine??! Dacă nu ne-am îndrăgostit pînă acum (eu am 28 de ani), e puțin probabil să ne îndrăgostim tocmai acum, la început de decembrie, ca să scăpăm de biciuirea sărbătorilor.

Ar mai fi o soluție, una ceva mai pragmatică. Una la care de fapt apelează  toată lumea, sau mai precis cei pe care îi ține buzunarul. Da, buzunarul, pentru că e vorba de bani, și anume, avem impresia că putem să ne cumpărăm fericirea de la magazinele de firmă sau, cei mai săraci dintre noi, de la hipermarket. Așa se face că cei care își permit se îngroapă în lucruri în perioada asta. E știut că femeile apelează frecvent la calea asta înspre fericire sau mai bine zis satisfacere, și i-au și pus un nume (terapie prin shopping). Mie mi se pare că exagerează. Terapiile sînt necesare cînd e vorba de vreo boală. Dar aici nu e vorba de o boală propriu-zisă, ci doar de o stare de rău sau de ne-bine.

Oricum ar fi, terapia asta nu e pentru mine. În primul rînd pentru că nu sînt destul de simplu la suflet încît să mă mulțumesc cu fericirea cumpărată de prin magazine. Iar în al doilea, deoarece, chiar dacă aș fi atît de simplu încît să mă păcălesc cu jucării, haine și parfumuri, sînt mai degrabă sărac și după ce platesc chirie, rate și alte datorii, nu mai rămîne mare lucru pentru terapie.

Carevasăzică, n-am decît să-mi pregătesc spatele pentru biciuit. Partea bună la sărbătorile de iarnă și sărbători în general, e că trec repede.

PS: Nu sînt în vreo depresie la momentul cînd scriu articolul ăsta. Doar o anticipez.