Despre prostie

Se spune despre proști că sînt (mai) fericiți. O să încerc să spun de ce, în două cuvinte. Prostia este în esență abilitatea (?) de a reduce lumea, care extrem de complexă (și are multe aspecte, cum zicea cineva in Filantropica, parcă), la ceva extrem de simplu. Cel care reduce lumea la ceva care se potrivește schemelor simpliste din capul lui, nu mai ia contact cu lumea propriu-zisă, ci cu acele scheme. Sigur, după definiția asta, toți sîntem proști, pentru că toți percepem lumea prin intermediul schemelor din capul nostru. Numai că cei mai puțin proști sînt conștienți de existența acestor scheme și de faptul că lumea e mai mult decît ele, fiind, în consecință, preocupați în mod constant de a depăși schemele din propriul cap. Prostul, din contră, este perfect mulțumit cu schema din capul lui, fiind perfect convins că nu există nimic altceva în afară de ceea ce crede el că există și în consecință nu  face niciun efort pentru a-și schimba opiniile.

A vedea cum este lumea în realitate, e o priveliște pe care puțini pot să o îndure. Cu cît mai deștept, cu atît mai nemulțumit de propriile opinii și cu atît mai obsedat de dorința de a merge mereu dincolo de ele, de a le perfecționa, de a înlocui cu unele mai bune. Pe scurt, de a ieși din propriul cap pentru a vedea lumea așa cum e ea. În schimb, prostul are mereu înaintea ochilor propriile scheme simplificate ale lumii, un fel de basme pe care și le repetă la nesfîrșit și pe care are mare grijă să nu le lase cumva să fie contaminate de realitate, riscînd astfel să fie pus în situația să le vadă drept ceea ce sînt , adică basme.

Acum e limpede de ce e prostul fericit, sper. Pentru că el trăiește într-un basm. Pe cînd deșteptul se străduiește să  trăiască în lumea reală. O lume pe care cu cît o cunoaște mai mult, simte că o înțelege mai puțin. O lume, care departe de a fi un basm cu zmei și zîne, e mai degrabă o piesă din teatrul absurdului. Iar absurdul, oricît de deștepți am fi, sau mai bine zis, în măsura în care ne sîntem deștepți, ne doare.

De ce ne prinde Facebook-ul

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.

Cel mai tare din trafic

Textul meu de ieri despre ultimul absolut nu s-a bucurat de mare succes, deşi e unui dintre cele mai bune pe care le-am scris vreodată. Nu-i nimic, poate post-mortem. Astăzi vreau doar să mă laud cu faptul că am fost cel mai tare din trafic. Zăpada a paralizat, ca de fiecare dată, traficul din Bucureşti. Dar nu şi pe mine. Nu, domnule, am paralizat-o eu pe ea, dacă pot să spun aşa. Pînă la serviciu am întrecut mai multe autobuze 385, în care oamenii stăteau înghesuiţi şi nervoşi, şi nenumărate maşini mici, în care oamenii stăteau singuri dar la fel de nervoşi.

Acum cîteva zile conştientizam cu claritate de ce îmi place să scriu referate de evaluare şi o fac cu pasiune chiar după patru ani, deşi se zice că dragostea durează trei ani, şi de ce nu-mi place cealaltă parte a muncii de consilier de probaţiune, care este de fapt esenţa probaţiunii, supravegherile. Explicaţia e că cele două activităţi presupun două roluri diferite.  Cînd scriu referate de evaluare presentenţială, sînt văzut ca un salvator. În cealaltă activitate, de supraveghere, adică de punere în executare a sentinţelor penale, sînt văzut ca cel care pune în aplicare o pedeapsă, iar pedepsele nu sînt niciodată plăcute iar acest neplăcut este transferat asupra celui care le pune în aplicare. Dar chestia asta poate fi înţeleasă doar de către colegii mei care ştiu despre ce vorbesc.

Am mai conştientizat ceva, tot zilele astea. Am realizat că am pierdut cîţiva ani buni în autobuzele bucureştene, fără să merg cu bicicleta. Am pierdut exerciţiul fizic pe care aş fi putut să-l fac în timpul ăla, am pierdut timpul, bine măcar că nu am pierdut banii daţi pe bilet pentru că pe ăştia îi decontează tribunalul. Acum, cînd am descoperit cum se vine de fapt la serviciu, n-o să mai vin la serviciu, cel puţin pentru o perioadă în care sper să îmi termin de scris teza de doctorat.

Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.

Singur pe lume cu bicicleta

Cei care ştiu că merg cu bicicleta prin Bucureşti mă avertizau că visul meu pe două roţi o să se termine repede. Dacă nu în urma vreunui accident, atunci sigur vremea urma să îmi pună capac, mi se spunea. Eu, care aveam experienţa unei ierni suedeze pe două roţi (sigur, Suedia era altă lume şi aveam piste dedicate şi curăţate, dar aici vorbesc doar despre vreme), zîmbeam în colţul gurii pentru că ştiam eu mai bine. Azi-dimineaţă fulguia şi era foarte frig, însă cu gluga în cap şi mănuşi în mîini, ar fi putut la fel de bine să fie miezul verii. În general nu sînt singurul biciclist, dar astăzi eram. Eram atît de singur (singur, atît de singur..vorba cîntecului) încît mă întrebam dacă nu cumva singurul biciclist din Bucureşti la ora aia.

Săptămîna trecută, cred că joi seara, eram pe la Unirea, cu bicicleta, şi începea să plouă. Am mers la o patiserie de pe lîngă Gogoaşa înfuriată şi mi-am luat o plăcintă cu dovleac şi una cu brînză dulce. Costau cinci lei amîndouă. În timp ce le cumpăram, la ghişeu vine o bătrînică şi întreabă dacă poate să cumpere ceva de un leu. I se răspunde scurt că nu. Pe mine parcă mă loveşte  ceva în capul pieptului. N-apuc să mă dumiresc, că bătrînica merge la Gogoaşa înfuriată, întreabă acelaşi lucru şi primeşte acelaşi răspuns. Între timp mă dumirisem oarecum, aşa că scot un leu, i-l dau şi îi spun că în mod sigur va putea cumpăra ceva cu doi lei. Se uită la mine bucuroasă şi îmi face cîteva urări de sănătate. Cred era efectiv fericită. Eu m-am simţit bine pe  moment, dar apoi m-am simţit extrem de ruşinat. De ce i-am dat doar un leu? Am realizat apoi că aş fi putut să îi dau şi o sută de lei şi tot nu i-aş fi rezolvat problema. Pentru că şi ea era singură pe lume, şi fără bicicletă.

Mi-am adus apoi aminte de cît de jalnică e lumea în care trăim şi  de faptul că singurul mod autentic de a fi în lumea asta este de a fi în lacrimi, plîngînd cu cei ce plîng. Am căutat adăpost într-un gang de pe bulevardul Unirii, faţă în faţă cu fîntînile luminate şi cu marea casă a poporului la ora mea trei, şi mi-a venit să plîng. Mi-am scos telefonul mobil şi am intrat pe Facebook, această patetică portiţă către omniprezenţă pe care ne-a deschis-o tehnologia, şi mi-am pus un status care spunea că îmi vine să plîng. Extrem de curajos şi extrem de nepotrivit pentru Facebook, pentru că acolo toată lumea vrea să ştie cît de bine îţi merge, nu cît de rău. Status „aşa da”: Sînt la munte. Status „aşa nu”: Copilul meu e grav bolnav , „N-am bani de pîine”, „Patinele mi-au făcut nişte răni urîte la picioare, vreţi poze?”  . Bineînţeles, statusul meu a fost ignorat pe Facebook şi la scurt timp mi-a trecut şi mie curajul şi l-am şters. La urma urmelor, oficial ne merge bine.

Hai la un film suedez

Zilele astea, adică ieri, azi și mîine, la Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Țăranului Român, se întîmplă Zilele filmului suedez, o serie de trei proiecții gratuite. Pe cel de aseară l-am ratat (Låt den rätte komma in / Let the Right One In), însă din fericire îl văzusem deja de patru ori și cred că e cel mai bun film cu vampiri făcut vreodată. Părerea mea, vorba românului.

În seara asta am văzut  De ofrivilliga / Involuntary. Filmul m-a surpins în primul rînd prin tehnica cinematografică pe care eu n-am mai văzut-o pînă acum în niciun film. Nu știu cum se numește tehnica asta, însă e vorba de scene în care camera e fixă iar personajele se mișcă în cadrul ei fix și uneori chiar ies (însă nu la întîmplare, ci întotdeauna cu sens). Filmul începe și se termină cu o scenă în care o cameră se plimbă printr-un oraș, noaptea (bănuiesc  că e Stockholm), iar în timpul filmului e o singură scenă în care camera se plimbă de la un personaj la altul. Povestea, sau poveștile, sînt bucăți extrem de elocvente de realitate suedeză. Ambele cuvinte descriu exhaustiv filmul: realitate înseamnă realitate iar suedeză înseamnă suedeză, atît de suedeză încît mă îndoiesc că pentru un român are sens. Mie mi-a adus aminte de plimbările lungi cu bicicleta prin Uppsala, de aerul suedez, extraterestru pentru un român, de scurtele vizite la Stockholm și de multe altele pe care nu le pot pune în cuvinte. Pe scurt, am retrăit extatic o scurtă perioadă petrecută pe altă planetă. Căci, să nu ne facem iluzii, nu sîntem pe aceeași planetă cu Scandinavia! Aș putea să scriu multe despre fimul ăsta, dar aș prefera să vorbesc cu cineva care l-a văzut, dacă aș avea cu cine. Din păcate am fost singur iar în sală au fost vreo treizeci de persoane, deși intrarea a fost gratis. Probabil din cauză că intrarea a fost gratis, subtitrarea a fost execrabilă. Sau, hai să nu zic execrabilă, căci nu știu suedeză ca să știu cît de bună a fost (deși la un moment dat, chiar și pentru mine care știu doar cîteva vorbe de suedeză după ce am stat șase luni acolo, era limpede că traducerea nu e tocmai fidelă). Principala ei problemă e că a fost scrisă de cineva care nu știa limba română. Cele mai flagrante erau greșelile legate de un i sau doi i sau chiar trei i. Penibil! Și pentru mine, ca spectator, și pentru locul ăla care se vrea un promotor al culturii etc. Dar, după cum ziceam, probabil asta se explică prin faptul că intrarea fost gratis.

Mîine seară este ultimul film și probabil cel mai bun dintre toate cele trei.  Snabba Cash / Easy Money, e un film despre lumea drogurilor din Stockholm. Din fericire are subtitrare în limba engleză, așa că nu o să mai fiu pus în situația să mă enervez și să mă simt penibil în același timp din cauza unuia care nu știe cînd să pună un i și cînd doi. Am și eu problemele mele cu limba română, dar pe asta cu i-ul nu am avut-o niciodată. Cred că m-am născut așa, cu instinctul de a ști ( a știi, ar zice unii)  cu certitudine cînt trebuie să pun un i și cînd doi.

Ca să nu mai merg și mîine singur, aș fi fericit dacă cineva dintre cei care îmi citesc blogul ar vrea să meargă  mîine la film. Ne vedem la MȚR la ora 6, intrarea liberă, adică fac eu cinste la toată lumea.

O ființă veșnic nesatisfăcută

Printre multele lucruri care se pot spune despre om, se poat spune și că e o ființă veșnic nesatisfăcută. Aș putea să încep de oriunde și să termin nicăieri, dar o croșetez un pic pe marginea piramidei lui Maslow.  Abraham Maslow e un nume celebru pentru orice student al științelor umane, și celebru în primul rînd pentru piramida asta.

El a conceput o ierarhie a nevoile umane, încercînd să construiască o teorie motivațională, să răspundă, adică, la întrebarea ce anume mișcă ființa umană?

Foarte pe scurt, piramida lui Maslow are la bază nevoile fiziologice (fără aer, mîncare, excreție etc, viața e imposibilă). Dar odată ce omul are nevoile astea îndeplinite, el nu devine automat fericit. Nu, omul e o ființă mult prea complicată ca să fie mulțumit cu fericirea pur animalică care ar putea fi descrisă de niște verbe nepotrivite pentru un blog serios ca al meu (e serios, nu-i așa stimați citiori?). Deși, sînt convis că există destui oameni pentru care fericirea stă tocmai în nevoile astea fiziologice, și nu e vorba despre bărbați în  general, despre care femeile zic că sînt porci.

Odată satisfăcute nevoile fiziologice, primare, intervine problema siguranței: degeaba ai burta plină dacă trebuie să fugi de un prădător!

Așadar, după ce te-ai văzut cu burta plină și în siguranță în apartamentul tău de beton, îți dai seama că ești singur și ai nevoie de apartenență. La haită, la grup, la orice, doar să aparții și tu. Și să fii stimat. Si să fii iubit.

Acum, chiar și cel mai pretențios dintre noi ar spune că odată îndeplinite nevoile astea (burta plină, siguranță de prădători, înconjurat de prieteni care te admiră și unii, mai puțini, care te iubesc), gata, omul e satisfăcut și fericit.

Ntz, nu e așa de simplu. De fapt, abia acum vine cireașa de pe tortul nevoilor lui Maslow sau ultima nevoie din vîrful priamidei. Maslow a numit nevoia asta ultimă nevoie de actualizare. Această nevoie poate fi redusă la formula ce poate fi cineva, el trebuie să fie. Adică, un om e satisfăcut nu dacă are burta plină, e în siguranță, e adulat și iubit de cei din jur. Nu, el trebuie să-și pună în valoare potențialul, să devină tot ceea ce își închipuie că poate să fie. Cu nevoia asta, Maslow a ucis și ultima speranță la fericire pe care o mai avea bietul om.

Adică, lăsînd la o parte faptul că întreaga piramidă e inaccesibilă celor mai mulți oameni de pe planeta asta mîncată de viermi fizici și metafizici pe care trăim, cu ultima nevoie Maslow pune totodată și ultima cărămidă în zidul care desparte defintiv omul de orice speranță la fericire (dacă înțelegem fericirea ca satisfacere absolută). Omul este un abis de visuri și dorințe, proiecte și speranțe. Dacă nevoia de auto-actualizare este ultima nevoie, atunci această nevoie nu poate fi îndeplinită niciodată, pentru că termenul auto din auto-actualizare corespunde infinitului, iar infinitul nu poate fi niciodată actualizat. Astfel, efectul pervers al piramidei lui Maslow, care încerca, în buna tradiție pozitivistă a secolului 20, să inventarieze condițiile de fericire a omului, este acela de a decreta că omul este prin definiție o ființă veșnic nesatisfăcută și în principiu de nesatisfăcut.

Din fericire, Maslow a fost doar un om de știință, ceea ce înseamnă că probabil mai tot ce a spus a fost incomplet și provizoriu.

Există oameni care ating satisfacerea absolută la primul nivel al piramidei. Aceștia sînt în general porcii. Există alții care își împlinesc nevoia ultimă, aceea de actualizare, fără să aibă burta plină și fără să fie iubiți de nimeni, aceștia sînt îngerii și sînt mult, infinit mai rar decît porcii. Restul, noi cei nici porci nici îngeri, ne străduim să ciugulim din toate, încercînd să ne satisfacem gustînd din toate cîte puțin, de la cele mai bazale nevoi pînă la cele mai angelice. Și fericirea poate că este, la urma urmelor,tocmai un bufet suedez în care fiecare se servește cu ce poate din vasul care îi este cel mai la îndemînă.