Ce vremuri trăim domnule, ce vremuri!

Probabil toate generațiile din istorie au trăit cu sentimentul că trăiesc vremuri extraordinar de interesante, la fel cum fiecare individ trăiește cu impresia că e buricul pămîntului și că e extrem de interesant.

Dar vremurile pe care le trăim astăzi sînt absolut fascinante și devin din ce în ce mai interesante cu fiecare zi. Astăzi oamenii nu mai își amintesc panica ce cuprinsese întreaga lume înaintea de lansarea celui mai mare accelerator de particule construit vreodată, din cauza zvonurilor ca e posibil să apară vreo gaură neagă care să ne înghită pe toți. Zvonurile erau dezmințite de oamenii de știință serioși, dar mulțimilor le-a plăcut întotdeauna gustul senzaționalul, chiar dacă senzaționalul însemna în cazul ăsta frica de sfîrșitul lumii.

Adevăratul senzațional se produce însă abia astăzi, cînd experimentele se derulează în liniște, lăsate în pace de presa de scandal care a plecat de la CERN probabil dezamăgită că nu a venit sfîrșitul lumii pe care ar fi vrut să îl relateze în direct. Experimentele sînt programate pentru zece ani, din cîte știu eu, iar energia la care sînt ciocnite particulele crește trepate, astfel încît cele mai spectaculoase rezultate sînt programate să apară mai tîrziu. Totuși, în urma ciocniri anumitor particule subatomice, deja s-a obținut ceva asemănător cu supa originară (quark-gluon plasma-despre care ziceam eu astăzi pe Facebook că vreau să mă scald în ea, dar statusul meu n-a creat niciun ecou pe acolo) plin care se plimbă cele mai elementare particule, așa cum existau ele, cred fizicienii, imediat după Big Bang.

Tot zilele astea, niște astronomi au folosit un telescop al cărui nume l-am uitat, pentru a face niște observații absolut uimitoare. După ce au îndepărtat lumina care de la vine de la stelele mai apropiate, astronomii au ajuns la concluzia că ce se vede în fundal sînt primele stele din Univers, aflate acum la vreo treisprezece miliarde de ani lumină (cam cît se crede că are Universul). A privi cu telescopul pe cer înseamnă efectiv a privi înapoi în timp. Oamenii ăștia, avînd un telescop suficient de mare, cred că au reușit să vadă chiar începutul Universului.

Și asta vine odată cu experimentul de la CERN unde cu ajutorul LHC-ului (Large Hadron Collider) fizicienii se uită tot la începutul universului, dar la nivel cuantic, adică micro, spre deosebire de cei care privesc cerul, adică la nivel macro.

Dacă nici astea nu sînt vremuri extraordinare, atunci n-au existat niciodată vremuri extraordinare și e puțin probabil să existe vreodată.

Anunțuri

Cafeaua și modernitatea

Dupa ce am scris despre ibric, acum simt nevoia să scriu despre cafea. Poate cafeaua are și dezavantaje sau efecte negative, dar pentru mine are marele avantaj de a mă ajuta să scriu. Pentru mine e un avantaj vital, pentru că  încep din ce în ce mai mult să înțeleg că  m-am născut pentru scris. Cu alte cuvinte, indiferent de dezavantaje, cafeaua are pentru mine funcția de a mă ajuta să îmi împlinesc sensul vieții.

Orice activitate fizică produce prin ea însăși și starea necesară de care e nevoie pentru continuarea ei. Mai simplu spus, e greu să adormi cînd ai de tăiat lemne sau zidit case, de exemplu. Scrisul și activitățile sedentare în general, nu au efectul ăsta. De aceea cafeaua mi se pare a fi un ingredient necesar în societatea modernă, o societate în care activitățile nefizice reprezintă un procent din ce în ce mai mare din ceea ce altă dată era numit producție. Astăzi, cele mai multe activități productive se petrec în fața calculatorului (ăsta e și motivul pentru care petrec atît de mult timp pe Facebook-cînd nu sînt în fața calculatorului nu îi simt în niciun fel lipsa, dar cînd sînt la calculator, tentația de a intra întruna pe Facebook e irezistibilă), și de aici importanța funcției cafelei.

Eu tocmai am terminat de scris un articol care sper să fie publicat curînd într-o revistă de specialitate și nu aș fi reușit să fac asta fără cafea. Energia nu e punctul meu forte, astfel că după o zi la serviciu îmi e aproape imposibil să scriu. Cafeaua, însă, face minuni cu energia mea. Da, în final mă lasă epuizat, dar măcar am realizat ceva. Da, crează dependență, dar măcar nu e o dependență atît de criminală ca a nicotinei. Blestemata asta de substanță, nicotina, crează o dependență mult mai puternică decît a heroinei. Și e atît de trist că mulți, inclusiv scriitori geniali, ajung la concluzia că sînt dependenți de gest pentru a scrie. Nu de gest sînd dependenți, ci de nicotină. Iar iluzia că țigara ar contribui cu ceva la vreun proces creativ sau de alt fel, e doar atît, o iluzie. Criminală iluzie.

Cum să faci rost de un ibric de cafea în cinci pași

Nu mi-au plăcut niciodată textele care îți spun cum să faci nu știu ce în zece pași. De aceea, eu o să scriu un text despre cum să faci rost de un ibric de  cafea în mai puțini pași.

Primul pas este să lucrezi la Serviciul de Probațiune de pe lîngă Tribunalul București.

Al doilea e să ai o prietenă bună care ține un seminar la facultatea  de Sociologie și Asistență Socială.

Al treilea este să nu îți fie frică să vorbești studenților de anul unu de la facultatea de Sociologie și Asistență Socială despre ce este Probațiunea, după ce ai fost invitat să faci asta de către prietena mai sus menționată.

Al patrulea este ca după seminar prietena ta să te invite la un ceai pe Smîrdan și acolo tu să ii povestești că îți fierbi apa pentru cafea într-un castron subțire de tablă, pentru că nu ai ibric deoarece ești un băutor mai degrabă proaspăt de cafea, iar alte recipiente sînt prea mari și durează prea mult pînă se fierbe.

Și, în sfîrșit, al cincelea pas, care nu mai depinde în niciun fel de tine, este ca buna ta prietenă să se ofere să îți facă ea cadou un ibric, așa, ca mulțumire că ai acceptat să te duci la seminarul ei.

Lucrurile s-au întîmplat cu o viteză amețitoare, așa că acum, la scurt timp după ceai, am deja ibricul. In your face, castron de tablă!!!

Andrei Pleşu ca instituţie

Aseară a avut loc lansarea unui master foarte interesant şi nou în peisajul academic românesc, anume un master de studii religioase. Andrei Pleşu a jucat un rol important în realizarea acestui proiect şi are un curs sau două în programa masterului. Unul dintre moderatorii mesei rotunde, un tip evident inteligent, care vorbea foarte bine engleza, latina şi probabil alte limbi moarte şi vii, cum şade bine cuiva de la facultatea de Litere, a vrut să glumească, probabil, şi a zis că vrea să i se adreseze lui Andrei Pleşu ca instituţie. Lumea a rîs, dar dincolo de glumă, poliglotul nostru a spus ceva mai interesant decît îşi imagina.

În limbajul comun, instituţie înseamnă Primărie sau ceva asemănător. În realitate, instituţie înseamnă altceva. O instituție este un fel de organism nebiologic, social, mai exact. Sociologii vorbesc despre instituția căsătoriei, de exemplu. Ne însurăm, respectiv mărităm, și trăim mai mult sau mai puțin monogami, nu doar pentru că simțim nevoia unui partener de viață, ci pentru că așa trebuie. Da, poate vrem să ne însurăm și poate chiar vrem să fim monogami, însă chiar dacă nu am vrea, căsătoria, și mai exact căsătoria monogamă, ni se impune ca o forță a naturii. Instituția este, așadar, un sistem de relguli ce are puterea să ghideze comportamente și să ofere valori.  Înțelegînd astfel instituția, gluma amicului nostru poliglot nu mai este deloc o simplă glumă, ci ni se descoperă dintr-o dată ca o posibilitate extraordinară. Dacă Andrei Pleșu ar fi o instituție, adică o forță capabilă să impună valori și să ghideze conduite, într-o societate cu valori dubioase și conduite specifice piraților și mitocanilor, nu-i așa că am trăi într-o Românie mai bună?

Cît plătesc româncele pentru un orgasm

Cînd se face vreun top, noi românii ocupăm întotdeauna poziţii fruntaşe atunci cînd e vorba de chestii „urîte”, şi sîntem codaşi cînd vine vorba de chestii „frumoase” şi „bune”. Sîntem sus în topul corupţiei, de exemplu, dar Bucureştiul e printre ultimele capitale din lume cînd vine vorba de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Şi exemplele ar putea continua mult şi bine.

Dar ce m-a şocat pe mine a fost să aflu că românii, sau poate ar fi mai exact să spun româncele, sînt pe locul unu în Europa cînd vine vorba de avorturi. Şi bineînţeles că nu stăm prost nici în topul mondial. Pe vremea lui Ceauşescu, avorturile erau interzise. Se făceau şi atunci, dar în secret. După revoluţie avortul a devenit legal şi parcă toate femeile au dat buzna la avort. Nu, nu fac glume de prost gust. Se estimează că începînd cu anul 1990 în fiecare an au avut loc cam 1200 000 de avorturi (un milion două sute de mii de avorturi pe an), la o populaţie de 20 000 0000. Pentru fiecare 1000 de copii născuţi, erau aproape 2000 de avorturi. Nu ştiu exact cum stau lucrurile acum, se pare că sînt cam 1500 de avorturi pentru fiecare 1000 de copii născuţi.

Părerea mea e că avortul e justificat în multe cazuri, dar mi se pare strigător la cer că multe femei iau decizia de a avorta cu uşurinţa cu care decid să-şi ia un animal de companie. Cred că mai puţine românce se duc la coafor decît cele care  se duc  să avorteze. Să fie vorba de o modă? Oare nu e mai simplu să cumperi o pilulă (înainte sau apoi) sau prezervative, decît să treci prin trauma care este avortul ? Nu mă interesează acum aspectele etice sau religioase. Mă refer doar la aspectele pur practice. Oare ştiu femeile că după avort creşte semnificativ riscul de cancer la sîn sau alte tipuri de cancer? Oare experienţa avortului nu lasă urme permanente atît la nivelul trupului cît şi la nivelul psihicului? Dacă avortul este sau nu crimă şi în ce condiţii, e o întrebare prea grea pentru mine. Ce vreau să spun e că avortul reprezintă un preţ mult prea mare pe care multe  românce îl plătesc pentru un orgasm sau două. Ca să nu mai spun că orgasmul nu e o condiţie sine qua non pentru concepţie, caz în care româncele chiar fac o afacere extrem de proastă.

PS: Din punct de vedere feminist, se poate răspunde că femeile sînt exploatate în România, deci că metafora de partener de afaceri nu e tocmai potrivită. Dat fiind nivelul calităţii demografice extrem de prost în România, nu pot decît să fiu de acord. Româncelor le lipseşte educaţia şi mijloacele necesare pentru fi un bun manager al propriei vieţi sexuale şi prea des cad pradă ciobanului mioritic. Altă explicaţie pentru situaţia asta tragică nu cred că este.

Cu Andrei Pleşu despre pietre şi inimi

Am fost aseară la un curs de filozofie a religiei ţinut de Andrei Pleşu la facultatea de Litere. Nu înţeleg de ce, dar sala, care în primul rînd era mică, nu era deloc plină. Andrei Pleşu e fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi români în viaţă şi lumea ar trebui să se înghesuie să-i soarbă cuvintele. Dacă nu lumea în general, măcar studenţii din facultatea aia. Dar la urma urmelor e de înţeles de ce era goală, pentru că românii rar se înghesuie la valori. Mai degrabă se înghesuie la cei care cîntă despre valoarea mea, valoarea mea. Dacă ar fi fost acolo Becali, probabil că ar fi fost mai mulţi gata să soarbă inepţiile acestui mare filosof-practician.

La un moment dat, într-o paranteză, Pleşu a citat din memorie pe cineva care spunea că regnul mineral, prin faptul că durează în timp mult mai mult decît cel organic, deci în virtutea acestei permanenţe, posedă calitatea de a fi într-o măsură mai mare, apropiindu-se mai mult de divinitate care este eternă deci este prin excelenţă.

Am răspuns, poate pripindu-mă în faţa maestrului, că totuşi pietrei îi lipseşte reflexivitatea, adică nu ştie că este, ceea ce o pune, după părerea mea, cel mai jos pe scara fiinţei, cel mai departe de divinitate care nu doar este, dar este vie. Astfel, bucăţica fragilă de carne care deschide ochii pentru o secundă şi îşi dă seama că este, are calitatea de a fi într-o cantitate infinit mai mare decît piatra care subzistă milioane sau miliarde de ani dar care propriu-zis nu există nicio clipă, avînd o fiinţă care îşi rămîne sie însăşi veşnic ascunsă.

Cred că am fost în stare să înţeleg argumentul din permamenţă cu privire la atributul pietrei de a fi aproape de divinitate. Dar ceva nu mă lasă să fiu de acord cu el, să nu îl recunosc ca valid. Bineînţeles,  Andrei Pleşu nu spunea că existenţa mineralului e superioară existenţei vieţii şi s-a grăbit să sublinieze acest lucru. Spunea doar că piatra are o relaţie specială cu timpul, fiind cumva în afara lui, la fel ca Dumnezeu. Poate argumentez în alt plan, dar inima, vorba celor de la Coldplay, îmi spune că oricît de mare ar fi sîmburele de adevăr din argumentul duratei pietrei în timp, e paralel cu realitatea. O inimă, chiar dacă bate o singură dată şi apoi tace veşnic, e infinit mai aproape de Dumnezeu decît o piatră care în afară de electroni şi alte particule subatomice, nu cunoaşte niciun fel de mişcare.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.

În derivă

Uneori simțim că plutim. Alteori, mai des, că ne scufundăm. Realitatea e că sîntem consant în derivă, fie ziua, fie noaptea. Dar nu-i nimic, li se întîmplă și celor mai mari dintre noi, acestor zei moderni care sînt actorii, să fie în derivă. Mă rog, actorii noștri nu sînt chiar zei, căci e vorba de un serial românesc care începe la HBO, din cîte aud. Dar semi-zei tot sînt. Și după cum se vede din panoul ăsta publicitar care, nu știu cum, a ajuns în Dîmbovița, lîngă podul Izvor, și semi-zeii plutesc în derivă. Asta ar trebui să ne facă pe noi, muritorii de rînd, să ne împăcăm mai bine cu condiția de plute purtate încoace și încolo pe fluviul vieții, care uneori poate să fie o gîrlă mai împuțită chiar decît Dîmbovița.

Genele şi dragostea

Sînt studii care arată că oamenii frumoşi au mai mult succes în viaţă decît cei urîţi. Studiile analizează în generalimpactul frumuseţii în plan profesional, social şi material. Dar unde frumuseţea e cu adevărat decisivă, şi nu avem deloc nevoie de studii pentru a şti asta, e în plan sentimental. Căci cea mai importantă dintre nevoi, chiar dacă astăzi e luată în rîs şi am ajuns să ne spunem că e vorba doar de o ficţiune, e nevoia de a iubi şi de a fi iubit!

Nu, ce vreau să scriu acum nu e o dedicaţie pentru prietenul meu care de curînd s-a pricopsit cu porecla „Gene”, ştie el de ce. Aş vrea, dacă pot,  să scriu un cîntec de revoltă împotriva unei realităţi care îmi irită simţul dreptăţii şi pe care o înţeleg prea puţin.

Orice altceva ar mai fi omul, este în primul rînd rezultatul zestrei genetice, unui proces de socializare şi unei anumite doze de autodeterminare. Cu alte cuvinte, sîntem carne, mediu social şi luare în stăpînire a acestor două prin ceea ce numim liber arbitru.

Carnea e fără îndoială cea mai importantă. Culoarea ochilor, performanţa creierului, formele coapselor, părul sau lipsa acestuia, toate astea reprezintă materia primă din care sîntem făcuţi, prima condiţie de la care pornind devenim ceva sau altceva. Bineînţeles, noi nu avem nimic de spus în legătură cu toate astea. Ne trezim că avem un corp care  poate nu ne place, un creier care uneori ne face de ruşine şi apucături pe care încercăm în zadar să le ţinem în frîu.

Cea mai mare nedreptate pentru un om este aceea de a se fi născut urît! Să fii prost, e mult mai uşor de suportat. Mai ales că, prin definiţie, nu prea îţi dai seama de asta.  Dar un individ suficient de deştept pentru a-şi da seama că e urît, trăieşte iadul! Sigur, frumuseţea e relativă. Dar tocmai de aici dramele: dorinţele noastre nu sînt limitate de posiblităţile trupului. Sau, mai simplu spus, ne dorim întotdeauna mai mult decît ceea ce ne permit genele.

După carne, ceea ce determină ceea ce o să fim, e mediul social. Familia, prietenii, şcolile la care mergem, toate acestea sînt pentru noi ca nişte zei la care nu am ales să ne închinăm, dar care  ne recreează după chipul şi asemănarea lor. Ce e cu adevărat incredibil, e că după toate astea, rămîne totuşi un spaţiu suficient de mare pentru autodeterminare, astfel încît e într-adevăr posibil să vorbim despre oameni ca despre nişte fiinţe libere. Ăsta da mister!

Carevasăzică, şansele ca nevoia mea fundamentală de a iubi şi a fi iubit, tatuată în fiecare genă, sînt determinate de recombinări întîmplătoare a ADN-ului şi de locul din lume în care am avut norocul să mă nasc. După faptul că sîntem muritori, ăsta e cel mai mare motiv de revoltă care poate anima o fiinţă omenească!

Muntele de salată Springtime

Scriind sau citind despre lucuri urîte, ne apropiem de ele, iar proximitatea a fost întotdeauna prima condiţie a contaminării. Asta cu privire la articolul trecut.

Acum vreau să scriu despre mîncare şi o s-o spun pe şleau: salata de la Springtime e cel mai bun mod de a cheltui şase lei pe mîncare. Primul avantaj cînd vine vorba de salata asta e că primeşti o caserolă în care poţi să îţi pui ce vrei (dintr-o ofertă destul de variată de sortimente), dar mai ales cît vrei. După cum se vede din fotografie, de caserola de la Springtime se poate abuza destul de mult dacă eşti deştept şi, după unii, un pic nesimţit. Nesimţit? Eu pun următoarea întrebare: dacă cineva ar vrea să facă o reclamă la salata asta, oare nu ar pune la fel de mult în caserolă pentru sesiunea de fotografii? Eh, daca aşa ar apărea în reclamă, atunci sînt pe deplin împăcat cînd de fiecare dată cînd mănînc acolo (adică aproape în fiecare zi), fac un munte de salată în caserola mea. Cel mai ieftin munte de salată din Bucureşti. Garantat! Dar şi cel mai sănătos, la şase lei. Eu nu sînt vegetarian (decît în suflet, adică, ştiu că e bine să fii vegetarian, dar mănînc de toate), însă ştiu cît de important e să mîncăm legume şi crudităţi în general.

Astăzi se ştie cît de important este modul în care mîncăm pentru cît de mult o să trăim şi mai ales pentru cum o să trăim. Uneori zîmbesc cu amărăciune cînd mă gîndesc cît de atent sînt cu maşina mea atunci cînd  îi cumpăr cel mai bun ulei, ca să am grijă de motor, dar în corpul meu, cel mai complex motor din univers, introduc tot felul de chestii fără să mă gîndesc la ce înseamnă asta. Fumatul e cel mai mare criminal dintre toţi, dar n-o să vorbesc acum despre fumat pentru că din fericire nu am problema asta. Dar şi ceea ce mîncăm are un impact uriaş asupra stării de sănătate şi duratei de viaţă. De aceea, oridecîte ori sînt nevoit să mănînc în oraş, şi sînt nevoit în fiecare zi, (deşi uneori o completez cu un cheezburger), aleg salata asta care, după cum ziceam, e fără îndoială cel mai bun mod de a cheltui şase lei pe mîncare în Bucureşti.