Arhivă pentru Septembrie, 2010

Viața periculoasă nu mai e de mult doar specialitatea celor mai curajoși și nesăbuiți dintre noi. Pericolul este împletit cu stilul de viață modern, astfel încît a trăi astăzi e totuna cu a trăi periculos. Să luăm ca exemplu ceea ce fără îndoială este unul dintre simbolurile cele mai puternice ale vieții moderne, anume automobilul. Mașina personală înseamnă libertate, iar libertatea este fără îndoială cel mai important cîștig al modernității. Un alt element fundamental al modernității este tehnologia, care fără îndoială a schimbat fața lumii ca nimic altceva. Acum, automobilul nu este nimic altceva decît tehnologie pusă în slujba libertății (învîrt cheia și dacă știu să conduc pot ajunge oriunde- dacă am și bani de combustibil, firește), ceea face limpede de  ce se poate spune despre ea că e unul dintre cele mai puternice simboluri ale modernității.

În ciuda preocupărilor constructorilor de automobile pentru creșterea standardelor de siguranță, banalul mers cu autobmobilul ne pune în fiecare secundă viața în pericol. În rutina zilnică a mersului la serviciu, în bucuria euforică a vacanțelor, în graba evenimentelor importante, automobilul ne însoțește și le face pe toate posibile, dar ne poate pune oricînd capăt vieții, fără să îi peste că nu mai ajungem la serviciu, că ne întrerupe tragic vacanța, sau că lasă lucruri importante și urgente veșnic neterminate.

Acum e mai limpede că a trăi periculos face parte din modul nostru zilnic, obișnuit de viață. Pentru noi, cînd mîncăm un hamburger la un fast-food, care ne poate infecta cu cine știe ce parazit sau  cînd zburăm peste mări și țări spre alte zări, mai sus de nori. Pentru copiii noștri cînd se joacă în parc sau în drum spre parc.

Sociologii au inventat sintagma de societate a riscului pentru a se referi la societatea modernă, gîndindu-se în principal la eventualitatea unui război nuclear, făcut posibil de fizica modernă, sau la scenariul unei pandemii, făcută posibilă de globalizare și așa mai departe. Lista pericolelor mari și mici, locale sau globale, ar putea fi cu greu epuizată. Între timp, însă, aerul de zi cu zi al vieții moderne este încărcat cu riscuri și paradoxuri. Viața se amestecă cu moartea, ducele cu amarul, frumosul cu urîtul, într-o viață care, oricîte riscuri ar avea, ne fascinează și ne ține veșnic în mișcare. E absolut sigur că nu am mai putea să schimbăm asta pe viața liniștită și lipsită de riscuri din premodernitate. Eu cred că, în ciuda tuturor pericolelor, nici nu am mai vrea.

Under the sun

Posted: Septembrie 27, 2010 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , ,

The sun, when at its highest, has this deeply misleading effect of having us believe that there are no shadows in the world, or even more than that, that no shadow is even possible. In a perfect world there is no shadow nor is it possible to have shadows, but our world is far from perfect and therefore is full of shadows. Some more extreme oriental philosophies would say that it consists of nothing but shadows. This is certainly not the case, because we have the sun. Nevertheless, to forget that shadows are part of our world is unfair.

But why think of shadows when the sun shines and the birds are singing? Probably the best ability human beings have is that of living exclusively in the present. Sure, now and then we dig into our memories and take short walks into our past. Equally rare as those walks into the past are our short projections into the future. But most of the time we are creatures of the present. It’s ike we don’t care about passing time, each of us living in his own eternity, like having a private island in time. Happily, in time you don’t have to be rich in order to have an island, as it is the case in space. What is even more remarkable about our ability to live in the present is that the present we live in is not a real present, but an idealized one in which the best of our past and our hopes for the future coexist.

There is, however, a class of people we usually call pessimists. After attaching this label, we discard them easily as anomalies. But pessimists are those of us who have lost the ability to live under the ever-shining sun. Their islands in time have been shattered. This may be because their lives have been hell or because they are born with a distrustful eye that sees the shining sun as the ephemeral thing that it is. The ultimate reality, for this eye, is not the shining sun, but death. The pessimist spends his life staring at death and death stares back at him every second of his life. Emil Cioran is probably the best representative of this kind of built-in pessimism which is  further qualified as nihilism.

Be that as it may, built-in or taken from life, pessimism is nevertheless the more brave and more lucid way of seeing, because it is not tricked by the shining sun into believing that there are no shadows in the world or, or even worse than that, that no shadows are possible.  For the lucid eye of the pessimist, instead of joyful rays of light, the sun radiates nothing but shadows.

De obicei scriam fără vreo continuitate tematică, dar în ultimul timp, observ, nu pot să scriu fără să mă refer la dulcea noastră patrie care uneori e aşa de amară.

Aşteptînd în aeroportul Henry Coandă, un loc în care te-ai aştepta să respiri un aer mai internaţional, respiri de fapt un aer cît se poate de românesc. Există, desigur, şi adieri internaţionale, produse de unii pasageri care expiră aerul adus din alte ţări. Dar comparat cu aceste adieri, aerul românesc e de-a dreptul sufocant. Cu ce să încep?

Cu engleza de baltă pe care o auzi în difuzoarele aeroportului, de unde se anunţă că pentru mai multe informaţii despre trenurile care duc în Gara de Nord you should ask at the information office ? Exprimarea asta, deşi nu e neapărat greşită, nu e deloc cea mai potrivită. Dar asta nu ar fi o mare problemă. O problemă ar fi că în timp ce pasagerii ies pe cele două uşi, singurele de la sosiri internaţionale, angajaţi ai aeroportului le vin în întîmpinare cu cărucioare de bagaje pe care vor să le ducă înapoi în zona unde se ridică bagajele. Chiar nu există altă cale, într-un aeroport internaţional, pentru a duce cărucioarele alea înapoi? Trebuie neapărat printre călători ameţiţi care nu înţeleg de ce nu pot să înainteze?

Şi mai interesant e cînd chiar un pasager, tot român, blochează aceiaşi poartă după ce a văzut că la bara unde se îngrămădesc cei ce aşteaptă pasagerii proaspăt aterizaţi, sînt trei fete frumoase şi gălăgioase care îl aşteaptă cu o foaie mare pe care scrie numele lui. Băieţaşul nostru, după ce vede foaia, se opreşte uimit pe loc şi stă aşa cam şapte secunde. Imaginaţi-vă: 0,1,2,3,4,5,6,7 secunde sau poate mai mult în care şmecheraşul stă ca paralizat în dreptul uşilor, în timp ce în spatele lui se face coadă. Poate unii or să mă acuze că sînt invidios pe norocosul acela care era aşteptat de trei fete frumoase. Şi poate eram invidios, dar asta nu face reacţia lui mai puţin idioată. Recunosc, poate şi eu aş fi fost uimit în locul lui, dar nu atît de uimit încît să uit că în spatele meu se face coadă.

După unele statistici, în jur de patru milioane de români sînt în prezent plecați din țară ca să își facă un rost prin alte zări. Nu știu dacă e cineva care să fie îngrijorat de statisticile astea, din contră, cred că toți simțim un fel de bucurie ascunsă la gîndul că atîția români sînt plecați din țară. Chiar și Băsescu, președintele nostru iubit care e urît de foarte mulți români, ne-a sfătuit să plecăm de aici dacă nu ne convine. Poate îndemnul ăsta sună urît venind din gura unui președinte, dar fără să-și dea seama, Băsescu a rostit singura soluție pentru problemele României. Singura soluție, după mine, și se pare că Băsescu e de acord cu mine, dacă judecăm după sfatul dat de el, e ca România să se dizolve în restul lumii. Tot ce e mioritic și mitocănesc, împreună cu celelalte calități ale românității, vor disprea fără urmă în supa istorica a umanității, iar indivizii vor supraviețui fericiți pe unde vor avea norocul.

Oare „hai noroc” vine de la „să ai noroc” ? Probail, dar nu e aşa de important asta. Mai important e gestul care însoţeşte vorba asta. Barbaţii îşi strîng mîna cînd se întîlnesc, în semn de salut. Pînă să ajung în Suedia, credeam că bărbaţii din toată lumea fac treaba asta. Vorba celor de la Guerilla, toate femeile din lume ştie că binele învinge! Eh, l-aş contrazice un pic pe Tamango: am o bănuială că nu toate femeile din lume ştie că binele învinge, pentru că, iată, nu toţi bărbaţii din lume ştiu că atunci cînd te întîlneşti cu un alt bărbat, trebuie să dai mîna. Strînsul mîini, însoţit opţional de „hai noroc” sau altceva din registrul ăsta, e o întîmplare culturală care în alte spaţii culturale nu se practică. În anumite părţi din Asia, de exemplu, oamenii se înclină uşor în loc să dea mîna. Suedezii nu se înclină dar nu dau nici mîna, iar eu am rămas de vreo două ori cu mîna întinsă şi simţindu-mă prost. Facem de nenumărate ori greşeala să luăm ca insulte personale chestii care nu sînt nici pe departe aşa ceva. În Suedia bărbaţii nu dau mîna cînd se întîlnesc. Un simplu „hej” de la distanţă e suficient. Asta poate ar întări clişeul că nordicii sînt reci, dacă nu am ţine cont şi de altceva. Anume că atunci cînd doi bărbaţi  care sînt prieteni se întîlnesc, dacă se simte nevoie de mai mult de un simplu hej, atunci se îmbrăţişează.

Şi în domeniul ăsta, ca şi în altele, Suedezii ştiu mai bine decît restul lumii. Ieri eram în penitenciarul Rahova pentru un interviu cu un arestat preventiv. De obicei nu sînt obsedat de igienă,a din contră, uneori chiar mănînc mere fără să le spăl, de exemplu. Dar aşteptîndu-l pe respectivul să vină de la cameră, dintr-o dată am început să mă gîndesc că în drum spre mine n-o să dea pe la baie să se spele pe mîini, şi de unde ştiu eu de unde şi-a scos mîinile în momentul în care l-a anunţat gardianul că e cineva de la probaţiune care vrea să vorbească cu el? Mi-am spus atunci că orice ar fi, n-o să dau mîna cu el. Însă dragul de el a venit cu mîna întinsă şi bineînţeles că n-am putut să-l refuz. Nu-mi stă în fire să rup inimile oamenilor, deşi sînt unii care m-ar contrazice. Însă dacă uneori rup inimile oamenilor, o fac pentru că nu am de ales, acum am avut de ales şi am ales să îi strîng mîna. Nu prea tare, destul cît să nu se simtă refuzat.

Astăzi, în timp ce eram în puşcăria Jilava, de data asta, aşteptînd să mă întîlnesc cu un alt arestat, am început din nou să fiu nostalgic după Suedia, ţara unde oamenii nu îţi întind mîna, evitînd astfel unele momentele stînjenitoare legate de practica asta. Aş fi vrut ca deţinutul nostru să fie mulţumit cu un simplu bună ziua şi să stea jos. În timp ce visam la Suedia, un grup de deţinuţi care se întorcea de la o excursie la Instanţă tocmai intra pe uşă în aşa numitul PPD, în jargon de Jilava. Unul dintre ei, mare şi atletic, avea un tricou galben pe spatele căruia scria cu albastru Sverige, adică Suedia. Bineînţeles că a fost o coincidenţă, ca mai tot ce se întîmplă pe lumea asta, dar în mintea mea a fost mai mult decît atît. A fost un fel de breşă magică într-o realitate banală şi gri, una prin care o realitate mai bună şi mai luminoasă mi-a făcut scurt cu ochiul. Sigur, la cîteva minute după momentul ăsta quasi-metafizic, a venit deţinutul, fost consumator de droguri ca şi cel de ieri din Rahova, şi care la fel ca cel de ieri s-a simţit dator să-mi strîngă mîna pentru a-mi demonstra respectul. Vina nu e a lui, fireşte, şi nu l-am refuzat nici pe el. E vina unei mini-instituţii, instituţia strînsului mîinii, pe care eu aş desfinţa-o dacă aş putea.

It is in some measure funny when one says that “red is the new pink” or the other way around. Or that “English is the new French” or “smart is the new sexy” as in the “The Big Bang theory” hilarious TV show. But it may not be as funny if one were to say that the writers are the new gods. Be that as it may, it is nevertheless true.

When I say writers I am referring, of course, not to everyone who knows how to write or has a blog (like me) or spends a considerable amount of time on Skype or other chat services, but to those who have obtained recognition as famous writers and have been read by millions of people or even to those who have not yet been recognized as such but are bound to be at some point in the future.

Some may object and say that we have other gods before writers, and in doing this may name movie stars, rock stars, football players and so on. While it may be true that these categories may be somehow above the mere mortals, that is, you and me, I would say that they are only semi-gods, that is, still pretty close to the human realm. A rock star may be idolatrized by many young people, but when he dies by overdose or pees on the crowd adoring him, like Jim Morrison, some may come to question his “divinity”. Football players are famous for their lack of brains, at least in some countries, and a god who isn’t smarter than his followers might have some problems legitimizing his transcendent position.

Now, taking up the issue more seriously, I argue that writers are indeed our modern gods and this for a number of reasons. First of all it has to do with their field of activity. Writers are masters of words. Today the Biblical narrative of the creation may not be so popular, but many may rember that in Genesis it is said that the world was created through the word of God. Now, a writer has to be, by definition, creative and his creativity can only be accounted for in the worlds he creates by his words. So a writer is in the very literal sense of the word a god who creates worlds by his words. Raskolnikov may not be an actual living person, but he is very real in the world created by Dostoevsky under the name of Crime and punishment, and Dostoevsky is very much a god in this particular work in all the possible meanings of the word. When the oeuvre is being read, people choose to enter that particular creation and thus they become part of what may be called the church of a particular writer. 5802960429147060224.jpeg___1_500_1_500_cb94de6a_

This is the reason why the fame a writer achieves by his art is by far greater than any other artist or any other public performer, no matter the field he performs in. What is interesting is that this is a very modern situation. Writing was never as popular as today and the novel is a recent development of the modern West. It’s almost like when the old God gave up his territory, new gods, small and many but nevertheless gods, came in to fill the vacant position. A writer receives today the kind of veneration that was in general reserved for the God almighty and he is sometimes looked upon as having the ultimate answers to the ultimate questions. And since the world sees them as gods, the writers themselves soon come act and feel like gods. So it is not surprising that, contrary to what may be the popular opinion, it is not scientists who are less likely to believe there is a real God, but literary elites.

I think I’ve made my point (I’ve tried to make it as short as possible) and that it is now a little bit clearer  why today’s gods are writers. And in writing this it has become a little bit clearer to me why I want to be a writer myself.

În calitate de consilier de probaţiune ce (încă) sînt, iau contact cu diverşi funcţionari publici.  Şi consilierul de probaţiune e tot o specie, ce-i drept ciudată, de funcţionar public. Astăzi eram în arhiva judecătoriei sectorului 4, încercînd să văd un dosar penal. De obicei asta înseamnă să stai la o coadă încurcată, într-o încăpere mică şi sufocantă, cu menţiunea că locul ăsta depinde de la o judecătorie la alta. Dar tensiunea care pluteşte în aer nu se datorează spaţiilor închise determinate de arhitectură, ci spaţiilor închise din minţile noastre. Doamna de la arhivă tratează pe cei care vor să consulte dosare penale cu o atitudine descrisă de un cuvînt cît se poate de românesc inventat parcă anume pentru o realitate cît se poate de românească, anume sictir.  Haideţi doamnă odată, hotărîţi-vă ce vreţi!, ţipă ea la o doamnă vopsită blond şi trecută binişor de prima tinereţe, poate şi de a doua. Doamna blondă e descumpănită o secundă, apoi intră într-o defensivă timidă: Sînt avocat şi vă cunosc de trei ani, doamnă! Un spectacol trist: doamna blondă e nevoită să facă apel la un trecut comun cu funcţionara publică, pentru a fi tratată cu decenţă sau ca o fiinţă umană. Un alt funcţionar public de la arhivă se bagă în vorbă şi întreabă: pe cine sînteţi supărată, doamnă?  Nu sînt supărată, răspunde doamna blondă, doamna e supărată!

În momentul ăla eu fierb şi îmi vine să ţip aşa de tare încît să mă audă toată ţara asta supărată: Problema e că trăim într-o ţară în care toată lumea e supărată pe toată lumea şi ne tratăm unul pe altul ca pe animale. Vorba celor din The Simpsons: sîntem ori nişte fiinţe umane sub-mediocre ori nişte fiare sălbatice strălucite, sau cel puţin asta e percepţia fiecăruia despre celălalt.

Condiţia românităţii este, după mine, aceasta: o privire suspicioasă ce se aşteaptă la ce e mai rău de la celelalte priviri suspicioase ale celor din jur. Rezultatul e un mediu social toxic, cu izbucniri vulcanice frecvente din partea noastă şi a celorlalţi. Murdari de lava cocinei în care trăim şi respirînd cenuşa umanităţii noastre fumegînde.

Acum cîteva luni am început să scriu în engleză pe o altă pagină. Am ajuns însă la concluzia că ar fi o soluţie mai bună să le combin, aşa că acum, unul cîte unul, îmi aduc aici textele scrise acolo. Clarificarea asta o fac în caz că cineva se mira cum de am devenit atît de prolific în ultimul timp încît public şi mai multe texte în aceiaşi zi. Am făcut doua categorii, una pentru română şi alta pentru engleză, astfel încît cele două limbi să poată fi separate.

Am mai spus şi altă dată de ce scriu în engleză. Poate unii mă vor crede doar fiţos. Realitatea e, însă, mai tristă. Sînt cît se poate de sincer cînd spun că mă simt rupt între două limbi. Poate nu am găsit cea mai bună exprimare, poate nu mai ştiu nici limba română atît de bine. Sînt perfect conştient că a încerca să creezi în altă limbă e un act eroic sau nebunesc. Eliade credea că aşa ceva e imposibil, dar tocmai colegul lui, Cioran, i-a arătat că se poate. Oricum ar sta lucrurile, şi oricît de proastă ar fi engleza mea, trăim într-o lume în care dacă vrei să te faci auzit, cea mai potrivită limbă e engleza. Aşa că în ciuda unei presupuse legături metafizice cu limba mea (după cum zicea cineva la Radio Guerilla azi dimineaţă) aş vrea să mă sărut pe franţuzeşte, ca să zic aşa, cu limba engleză. Un joc de cuvinte reuşit, trebuie să recunoaşteţi.

Acum, ştiu şi eu că blogul ăsta e o glumă, pe care, recunosc, uneori o iau în serios. Îmi fac probleme pentru momentul în care voi vrea să scriu ceva serios. Şi o să scriu. Nu mă refer la articole sau cărţi de sociologie, pe care probabil o să le scriu de nevoie dacă vreau să-mi termin doctoratul şi să ajung să fiu băgat în seamă de lumea academică mondială. Mă refer la literatură, pentru că, orice altceva aş mai fi, sînt un suflet cu înclinaţii literare care simte că trebuie să scrie neapărat, altfel trăieşte degeaba.

Pîna una alta, adică pînă o să am o viaţă literară, şi sper să am vreodată, o să am un blog bilingv.

Our life is made of time. Unfortunately for us, time is fleeting. Unlike our life, time can flow as long as there is a Universe. But even if our live would last as long as the Universe itself, it would still be short, because we are satisfied only by the infinite.

Now, leaving aside the fact that life is so short, there is something in the way we live our life that makes it even more pitiful. We spend our life in a perpetual waiting for…something else. There are, of course, islands in time in which we are fully content, moments that we would like to last forever. Moments like being in love in Paris or, for that matter, in any other place on Earth. Or having a vacation in an exotic destination. But these are

Read More but short stops in which we catch our breath and start running again. Life, as it is, is but perpetual motion towards an unknown and unknowable destination. We die as unfinished projects and this is what makes every death so tragic. In the whole history there was nobody who  got there. May it be with life also as it is with any other thing? The meaning of a thing is always outside the thing itself. The meaning of a knife is in it’s ability to cut bread or human flesh. Thus, the meaning of a knife is not in the knife, but in something outside it. Logic would have us believe that the meaning of life is not in anything in life, but can we even imagine anything outside life? The meaning of life would be life itself only if life would  be eternal, but since life is limited in time, it cannot be so. It looks like time is the enemy of the meaning of life, not time itself but fleeting time which makes life fleeting.

And most of the time it is we who are the greatest enemies of the meaning of our  lives. When we live for the next second and neglect the present one, we contribute in making our lives shorter than they already are. In doing this we take the end and bring it into our lives before is actually ending time. But we are beings who feed on hope and hope is always something pertaining to the future. To make our lives meaningful, that is, to make peace with time, we would have to give up hope. But without hope, what is life? It is now clear that we are dealing with a paradox. To live is to hope, but to hope is to jump out of life. So it is life who is pregnant with it’s own meaningless. Or is it just a signal to a meaning beyond? Beyond what? The end.

When I was younger I was always unsatisfied seeing a movie in which there were no women. Of course, one may say that women make the film beautiful by their beauty. But it was not only the lack of beauty as such that was upsetting to me, rather it was the apprehension of the fact that humanity is not fully represented in that particular film. Indeed, because there were no women in the film, it may be said that half of humanity was missing, and arguably the most interesting one-anyway, the one which is more suitable for the aesthetic representation we call film.

But what about a movie in which humanity is entirely absent? Is such a movie possible? Moon is just such a movie, in which humanity is there only as a background and the movie is focused with two creations of humanity,  clones and artificial intelligence.

It may be interesting to observe that in a world in which there is no more room for God, humanity is playing God ever more frequently, that is in creating beings into its own likeness. Cloning and artificial intelligence have long since stopped being science fiction. Today we are only a few technical (maybe ethical too) issues away from  actually playing God, with no sacred borders being there to stop us anymore.

Moon is an amazing movie by the upcoming director Duncan Jones and starring Sam Rockwell. Kevin Spacey is also there as the voice of a robot designed to assist Sam. Seeing this movie I realized just how difficult it is to play God. I can’t even begin to imagine how difficult it must be to actually be God. The main problem with playing God is not creating life, but taking responsibility for your creation. As a creator, you are fully responsible for the unfolding drama of your creatures. This is what Moon is about, about the unfolding drama of humanity’s  biological creation.

Clones are biological organisms identical to a given human being but at the same time considered to be on a lower ontological level. They are living, but they don’t actually have a life, do they? How else are we to imagine a clone if we have created it for spare parts? The human’s being  primary quality is its uniqueness. But in cloning, that is in making a number of identical human beings, humanity is getting closer to the technological, were everything is replaceable, the very denial of uniqueness. But memory is what makes a soul, and self consciousness, and if you implant memory to a clone it will starting having a soul just as much as the one who implanted the memories. After that, treating it like a machine is nothing less than murder.

I think technology has enhanced our potential for tragic stories much beyond that of the ancient Greeks. If only they were here to write some good-old Greek tragedy starting from our modern realities. What else is the mind of a clone who has memories and is self-aware but at the same time knows it (or should I say he or she?) has no right to live, at least not as the creators do, if not the most tragic spectacle imaginable? This is not to say that children dying in our world is not tragic. But at least we know that we have to stop the killing of chidren. But what are we to do with a clone who looks us in the eyes reflecting in itself our own humanity, but a humanity that for it, as a clone, is forbidden?

One of the ironies of the film is that there is help for a clone, but that this help comes not from the creators but from another creation: the machines. Gerty is a robot who exists only to serve Sam, a clone. In order to  improve functionality humans have invented artificial intelligence, an improvement that allows a machine to go much beyond any pre-written program and to make its own “choices” that are optimal in a given context.  This “freedom” is what allows Gerty to help Sam, a creation of the humans-gods just like himself. A robot helping a clone against the humans who have created them both and thus becoming itself more…human. This is not just science fiction, this is nothing less than the materialization of a set of possibilities that are floating around us  as we speak. A new kind of drama is being born in our world these days, and with it a new kind of beauty. This is why, I argue, Moon is a movie that has spark of Homer into it. Let’s just hope that this God role-playing won’t be too much for us. I mean, it sure looks like we still have a lot to learn about being mere humans.