Românul e frate cu bulgarul

În fiecare dimineaţă, înainte să ies din casă, aud claxoanele nervoase ale soferilor blocaţi în trafic pe Calea 13 Septembrie. Nervozitatea din claxoane se transfera cumva şi asupra mea, gîndindu-mă că în scurt timp trebuie să intru şi eu în nebunia aceea, fie cu maşina mea, în rarele cazuri în care merg cu maşina la serviciu, fie cu autobuzul. Însă de cînd mi-am luat bicicletă claxoanele nervoase au asupra mea efect de Redbull, ca să zic aşa, adică îmi dau aripi. Căci cu bicicleta pot să zbor, chiar dacă nu pe deasupra, ci printre maşinile blocate în trafic, aşa că atunci cînd aud claxoanele, tot ce simt e milă pentru şoferii nervoşi şi ceva vecin  cu fericirea pentru mine, ştiind că în aproximativ 13 minute ajung la serviciu. Poate endorfinele de care mai vorbeam şi altă dată sînt de vină, însă partea zilei în care sînt pe bicicletă e de departe cea mai frumoasă dintre toate.

Recent mi-am înmatriculat şi eu maşina în Bulgaria. În Romania, înmatricularea şi toate taxele pe un an m-ar fi costat în jude de 2500 de euro. În Bulgaria, m-a costat totul, inclusiv platforma care m-a trecut graniţa, 400 de euro. 400 de euro şi 4 ore din viaţa mea, pentru că Boris, bulgarul care s-a ocupat de maşina mea, avea trecere la toate cozile şi trecea înaintea tuturor. Maşinile înscrise în Bulgaria sunt în perfectă legalitate, doar că tindem să le privim ca şi cum ar exista cumva la limita legalităţii. Poate e vorba de o maşină frumoasă, dar în ochii noştri faptul că e înscrisă în Bulgaria o face să pară mai puţin frumoasă. Înainte de a fi mijloace de transport, maşinile sunt, poate pentru noi românii mai mult decît pentru alţii, indicatori de status. Astfel, o maşină are, pe lîngă alte funcţii, şi funcţia de a simboliza. Poate simboliza putere, bani, faimă etc. Tocmai din cauza asta numerele unei maşini îi pot afecta atît de mult funcţia. Un BMW cu numere de Bucureşti e privit cu totul altfel decît acelaşi BMW cu numere de Bulgaria (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Asta pentru că numerele de Bulgaria spun despre proprietarul maşinii că acesta a nu „merită” să fie proprietarul maşinii, cel puţin nu la fel de mult ca cel cu numere de Bucureşti şi care e mai legitim. Cînd spun că nu merită, nu mă refer la merite personale, pentru că sînt mulţi cei care nu şi-au cîştigat maşinile prin muncă grea şi cinstită. Prin „merită” voiam să subliniez discrepanţa dintre puterea simbolică a maşinii şi statutul simbolizat. Mai simplu spus, o maşină cu numere de Bulgaria are o putere simbolică mai mică decît una cu numere de România. Sau poate are o putere simbolică la fel de mare sau chiar mai mare, însă puterea ei simbolică este orientată în jos, nu în sus.

Oricare ar fi situaţia simbolică a maşinilor înscrise în Bulgaria, cert e că din punct de vedere sociologic explozia de maşini bulgăreşti din ţara noastră e perfect explicabilă şi cît se poate de naturală. Individul e (în general) un actor raţional care se orientează în funcţie de oportunităţi. Dacă mii de români îşi înscriu maşinile în Bulgaria, asta e rezultatul unei oportunităţi  şi conduitei actorilor raţionali care exploatează această oportunitate, aşa că n-ar trebui să se mire nimeni, cu atît mai puţin cei care au creat condiţiile pentru situaţia asta, adică iubiţii noştri conducători. În ilegalitate sînt nu cei care circulă cu maşini înscrise în Bulgaria, ci Statul Român care menţine o taxă de primă înmnatriculare ilegală şi care  face lumea să se îndrepte spre meleaguri mai normale cînd vine vorba de taxare.

Aţi urmărit reflecţiile (rutiere) ale unui proprietar de BMW înscris în Bulgaria care circulă mai mult cu bicicleta şi care au fost scrise mai mult pentru el decît pentru alţii.

Anunțuri

Înger şi demon

Fiecare dintre noi are potenţialul să fie criminal sau sfînt. Cei mai mulţi dintre noi sînt mediocri: nu exagerăm nici cu răul, nici cu binele. Cînd spun că avem potenţialul, vreau să spun că într-o situaţie suficient de provocatoare, am putea să facem genul de lucruri care ne-ar duce în puşcărie. Am putea să ucidem, să furăm, să facem trafic de droguri, să lovim cu maşina şi să fugim de la locul accidentului. Cei mai mulţi oameni care ajung să facă lucrurile astea, nu le-ar fi făcut niciodată dacă circumstanţele în care le-au comis nu au fost cele care au fost. Maximă: în  funcţie de circumstanţe, orice om e în stare de orice. Maxima doi: să fii cu adevărat om (individ, actor moral), înseamnă să fii în stare să te ridici de-asupra circumstanţelor.

Zilele astea am avut ocazia să am în faţă un criminal. Am destul de des criminali în faţă, într-un context care îi face pe toţi să se compoarte ca mieluşei. În faţa comisiei de eliberare condiţionată din penitenciarele Rahova şi Jilava, comisie din care trebuie să facă parte şi un consilier de probaţiune, spune legea. Şi cum eu încă sînt consilier de probaţiune, fac parte din comisiile astea în fiecare miercuri şi joi. De fiecare dată observ cum oamenii ăştia, care în alte condiţii se comportă ca nişte animale feroce, adoptă în faţa comisiei, cu mici excepţii, atitudini de îngeraşi nevinovaţi. Cîtedoată îmi spun că mi-ar plăcea să fiu eu însumi în puşcărie ca să arăt (cui? mie? altcuiva?) că pot să mă comport ca un deţinut model şi că merit să fiu eliberat condiţionat fără nicio reţinere din partea comisiei. Sigur, în momentele alea uit că a trăi în puşcărie înseamnă a trăi în iad. Revenind la criminali, deşi am mai văzut, ieri am văzut unul care a făcut o impresie puternică asupra mea. Nu pentru că era mai fioros decît alţii, ci tocmai pentru că era mai blînd. Adică părea mai blînd. Era în puşcărie pentru că omorîse cu sînge rece o procuroare şi pe soţul ei. Îi împuşcase în cap, dacă îmi amintesc bine. De 20 de ani era în puşcărie. Acum avea 48 de ani, dar arăta de parcă avea 58 sau 68. În orice caz, tatăl meu, care are în jur de 58, arată mult mai tînăr decît omul ăsta de 48. Încă o dovadă că timpul e relativ, nu-i aşa? Sau cel puţin efectele trecerii lui asupra noastră. În faţa comisiei, însă, omul ăsta nu arăta ca un criminal. Arăta ca oricine altcineva, şi oricine altcineva putea fi în locul lui. Pentru mine, imaginea acelui om, stînd timid şi spăşit în faţa comisiei, e un argument pentru nedeterminarea naturii umane. Nu scria nicăieri pe el criminal, şi sînt convins că nici în genele lui nu scrie nicăieri criminal. Criminalul care stătea în faţa mea era rezultatul unor circumstanţe provocatoare, unor alegeri deliberate şi, bineînţeles, al unor caracteristici psihice şi fizice determinate de zestrea lui genetică.

Ce uităm atunci cînd ne uităm la un criminal, e că toţi avem potenţialul pentru a merge în pantofii lui, cum zic americanii, şi că el de asemenea a avut potenţialul să umble în ai noştri. Chiar dacă, printr-o faptă deosebit de gravă, cum ar fi să împuşti un procuror în cap, de la mică distanţă, şi l-a compromis definitiv.

Ieri în Jilava, între comisia de la spital şi cea de la penitenciar, am scris o poezie pe care am pus-o pe blogul meu în engleză (cogito.co.cc ) , pe care nimeni nu prea îl citeşte.

PS din 29.12.2010: Nici eu nu îl mai citesc şi nici nu îl mai scriu. Şi nici în Jilava nu mai merg, cel puţin în următoarele patru luni.  Nu ştiu de ce, aerul din Jilava a fost mereu o muză extrem de generoasă cu poetul din mine.

BBC=OTV

Un fizician suedez pensionat pe care l-am cunoscut în Uppsala, se declara extrem de nemulţumit de evoluţia recentă BBC-ului. La un moment dat era modelul ideal pentru cum se transmit ştirile, astăzi nivelul e atît de jos încît îmi vine să plîng, spunea el. Cînd spunea el asta, nu prea am ştiut ce să cred. Ieri am citit un articol pe bbc.co.uk, care mi-a dat impresia că citesc Libertatea sau Click sau alt tabloid de doi lei (de cincizeci de bani, de fapt). De fapt, calitatea articolului nu se ridica mult deasupra gunoiului pe care îl vezi de obicei la OTV, dacă te uiţi.

Articolul se numea Cult of less: living out of a hard drive( şi poate fi citit aici ) şi spune povestea unui tînăr specialist în IT din New York care s-a hotărît că nu mai are nevoie de casă şi alte chestii…materiale, pentru că mediul virtual (internetul, laptopul şi hard diskul extern) îi îndeplinesc toate nevoile. Autorul articolului spunea că stilul acesta de viaţă reprezintă un trend sau o modă şi va lua amploare. Aici e momentul unde BBC-ul derapează cu toată greutatea lui de pe şina a ceea ce înseamnă să faci ştiri, înspre dezastrul a ceea ce înseamnă să faci ştiri sau articole proaste. Nicio întrebare sau comentariu despre cum îţi îndeplineşte internetul nevoia de igienă sau acoperiş deasupra capului nici daca USB-ul ţine loc de periuţă de dinţi. Dar articolul dă cu bîta în baltă de-abia cînd prezintă ca pe o ştire serioasă ceea ce nu e nici măcar SF serios, anume că la un moment dat, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, vom ajunge noi înşine să trăim pe hard drive, la un loc cu mp3-urile. Presupun că unii vor alege să împartă aceleaşi sectoare de hard cu Bach şi Mozart, în timp ce alţii se vor înghesui pe aceiaşi biţi cu filmele porno, după gusturi şi preferinţe. Aş scuza un redactor de la Libertatea dacă nu ar fi în stare să îşi pună întrebări serioase despre viaţă şi tehnologie, la urma urmelor, de-aia lucrează pentru Libertatea. Dar mi se pare strigător la cer ca un redactor BBC să fie atît de can-can-ist. Las  acum la o parte faptul că Roger Penrose a arătat de ce inteligenţa artificială pe care o avem astăzi e la ani lumină de ceva care măcar să semene cu inteligenţa creierului omenesc (în cartea lui The emperor’s new mind ). Deci, din punct de  vedere tehnic, posibilitatea ca o inteligenţă asemănătoare cu a noastră să fie rulată de un calculator, e astăzi inexistentă . Ce mă preocupă e concepţia scandalos de superficială pe care BBC-ul o are despre viaţă. Să presupunem că un software ar putea reproduce toate legăturile neuronale din creierul nostru şi că am avea un calculator suficient de puternic să ruleze acel soft (deocamdată ipotezele astea sînt foarte SF, dar sînt, în principiu, posibile). Ar însemna asta că acel soft sînt eu însumi? Că eu sînt cel care trăieşte pe un hard drive împreună cu mp3-urile? BBC-ul nu-şi pune nicio secundă problema identităţii, ce e ea şi cu ce se mănîncă, ce e viaţa şi ce relaţii poate stabili cu tehnologia. În schimb propune viziunea asta despre mutarea vieţii pe hard diskuri cu aceiaşi naturaleţe cu care face predicţii despre criza economică mondială.

Dacă sînt articole serioase la BBC, atunci cu siguranţă acesta nu e unul dintre ele şi dacă aşa sînt cele mai multe articole ale lor, am putea la fel de bine să ne uităm pe OTV. Diferenţele de calitate ar fi minime.

Şi copilaşii?

Sînt ştiri pe care le vezi şi care te cutremură, dar nu te cutremură pînă în adîncurile fiinţei. Ieri s-a petrecut un accident teribil la maternitatea Giuleşti, o ştire care ne cutremură pînă în adîncurile fiinţei. N-am văzut nicăieri ştirea, doar mi-am auzit colegii vorbind despre asta. Nu am de gînd să tun şi să fulger împotriva incompetenţei personalului şi sistemului medical românesc (care, multă lume ar fi de acord, nu e mult mai bun decît sistemele medicale din cele mai sărace ţări din Africa), deşi din cîte aud cauza accidentului a fost o improvizaţie la instalaţia de aer condiţionat. Patru bebeluşi au murit în urma unor arsuri grave în incendiul produs. Patru mame îndură astăzi focurile iadului neştiind dacă bebeluşul pe care l-au purtat nouă luni e mort sau viu,  deoarece aud că sînt probleme cu identificarea copiilor arşi.

În ce fel de lume e posibil să se întîmple aşa ceva? Evident, în România e mai probabil să se întîmple aşa ceva decît în alte ţări din Europa. Dar e posibil să se întîmple oriunde în lume. Bebeluşi mor peste tot, arşi, de foame, ucişi, mîncaţi de cîini, ca în povestea lui Dostoievski. Karamazov credea că moartea copilaşilor dovedeşte fără urmă de îndoială că Dumnezeu nu există. Pentru mine, tot ce dovedeşte e că în niciun caz nu trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Lumea care trăim e un amestec ciudat de rai şi iad. Un amestec ciudat şi neomogen, deoarece în anumite puncte de pe harta lumii concentraţia de rai e mai mare decît cea de iad şi invers în cazul altor puncte. La o privire de ansamblu, punctele cu concentraţie mai mare de iad sînt cele mai numeroase.

Despre Facebook

Dacă reţeaua de socializare Facebook are succesul pe care îl are, nu e la voia întîmplării. Părerea mea e că a dat lovitura în primul rînd pentru că se adresează unei nevoi umane fundamentale, anume  nevoia de a fi împreună cu alţii, chiar dacă diluat şi virtual. Apoi succesul vine şi din faptul că oferă o formă de interacţiune pe care eu aş numi-o uşoară, ca un fulg de nea sau de pui de găină sau alt fel de pui sau altfel de chestie uşoară, mătăsoasă şi colorată.

Fiind vorba de o formă de interacţiune ce se bucură de o mare popularitate la nivel mondial, e de înţeles că a atras atenţie. Atenţia media, anumitor specialişti ai comportamentului şi comunicării şi aşa mai departe. Recent, romanialibera.ro a publicat un articol scris de Laura Toma, care analizează fenomenul Facebook în Romania şi care poate fi citit aici, şi în care mi-am dat şi eu cu părerea, ăsta fiind şi motivul principal pentru care scriu despre asta.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.

Eyephone

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

De fapt, anunumiți specialișit au început să vorbească despre sindromul iphone. Unii zic că „iphone users are delusional” – după cum se poate vedea în linkul ăsta  http://news.cnet.com/8301-17852_3-10414356-71.html, care pe scurt înseamnă apărarea fanatică a unei jucării fascinante dar cu numeroase minusuri. Mai exact, înseamnă negarea minusurilor, la fel cum un îndrăgostit neagă orice defect celei care l-a vrăjit.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin Bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.