Inception: nașterea unei capodopere

Sint unii care cred ca orice film nou e bun doar pentru ca e nou. Aceia care se duc in Mall si își aleg filmul dupa titlu si ora la care ruleaza. I-am privit întotdeauna cu superioritate pe aceștia, și poate că am de ce. Eu cînd vin la film știu exact ce urmează să văd și de ce.

Sînt alții, un pic snobi și în orice caz suferind de nostalgia unui paradis pierdut al cinematografiei, care cred că doar filmele vechi sînt bune și nu se uită deloc la cele noi.

Ambele categorii greșesc prin naivitate, chiar dacă ultima se crede foarte sofisticată. Christopher Nolan a demonstrat prin toate filmele lui că e un geniu, deși e tînăr și face filme..noi. N-are cum să le facă direct vechi și clasice! Ultimul lui film,  Inception, pe care l-am văzut aseară în avanpremieră, e fără îndoială unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Aș îndrăzni chiar să spun că nimeni din lumea filmului, și cînd spun nimeni vreau să spun NIMENI, n-a mai visat ceva atît de original!

Peste cincizeci de ani oamenii or să privească înapoi spre anul 2010 cu nostalgia că nu s-au născut mai devreme pentru a fi contemporani cu nașterea unei capodopere!

Anunțuri

Inception

Mi-am cumpărat bicicletă şi asta m-a adus în contact cu poliţia. Mi-am cumpărat o bicicletă cît de cît decentă din Decathlon. Din cîte am văzut, e un magazin OK, dar care are de pierdut prin faptul că are angajaţi si paznici din Romania. Oamenii ăştia reuşesc să te facă să nu uiţi că eşti în România chiar dacă eşti într-un magazin..internaţional. Dar important e că bicicleta nu e românească.

Mall-urile noastre toate nu au deloc parcări pentru biciclete, aşa că puţinii curajoşi care merg cu bicicleta sînt nevoiţi să le ancoreze pe unde se poate. Cum era miercuri, din Decathlon am fugit direct în mall Cotroceni unde voiam să văd Robin Hood. Mi-am legat bicicleta de un stîlp de la intrare, moment care mi-a prilejuit primul contact cu poliţia. Erau parcaţi acolo şi citind ce scrie pe maşină, siguranţă şi încredere, m-am dus la ei cu siguranţă şi încredere şi le-am cerut un cuţit să tai nişte chestii care atîrnau pe la bicicleta mea proaspăt cumpărată. Contactul a fost fericit şi eu mi-am rezolvat problema. A apărut o altă problemă cînd am realizat că City Cinema nu are contract cu Orange pentru Orange Wednesdays. Apucasem să plătim cu cardul dar ne-am luat banii înapoi. Casierul a fost înţelegător. Poate sper  prea mult, dar sper ca asta să fi fost pentru ei o lecţie şi să-şi dea seama că au nevoie de contractul ăla cu Orange.

Aşa că am plecat în Plaza, singurul mall pe care nu îl suport, nu ştiu de ce. Acolo am văzut The ghost writer al lui Roman Polanski. Un film cu substanţă şi bine făcut, dar care nu m-a dat pe spate. În niciun caz n-aş zice că e filmul perfect sau mai bun decît filmele lui Hitchcock cum se hazarda un comentator pe IMDB.

Era cam 12 30 noaptea si eu rulam linistit pe bulevardul Timişoara în drum spre casă. La un moment dat o maşină de poliţie se apropie de mine, lasă geamul în jos şi îmi spune, poliţistul din dreapta, nu maşina: Domnu’, ştiţi că rulaţi cu 40 la oră? Am mers special în spatele dumneavoastră ca să vedem. Cam repede!  Eu am răspuns: Serios? Super! Mulţumesc, habar n-aveam cu cît rulez..” Maşina zîmbeşte şi pleacă mai departe.

Două contacte fericite cu poliţia. În aceiaşi zi. Şi aşa mi-am început cariera de biciclist în Bucureşti, care sper să nu se termine prea repede sau prea tragic. Am fost introdus, ca să zic aşa.

Tot despre un fel de introducere, dar pe furiş şi cu scopuri neortodoxe, e vorba şi în Inception, ultimul film al lui Cristopher Nolan. D-abia aştept să-mi leg iar bicicleta în faţa Mall-ului sau în parcarea subterana!! Marius o să-mi zică din nou că ar trebui să vin cu maşina ca să mă respect şi eu.

Fimul ăsta o să fie filmul anului sau chiar filmul deceniului, chiar dacă n-o să ia Oscarul. Sînt convins de asta. Pînă şi Roger Ebert a rămas fără cuvinte! Nu că asta ar însemna mare lucru, dar Inception o să fie MARE! Ştiu asta deşi nu l-am văzut încă. Se spune că Memento a fost pentru Nolan un fel de încălzire pentru Inception, şi Memento e unul dintre cele mai bune filme pe care le ştiu. Şi ştiu cîteva..

Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.

Standarde europene

Într-un episod din The Simpsons, un personaj spunea că pornografia creează standarde prea înainte de frumuseţe şi că ăsta ar fi principalul rău care vine cu ea. Dacă pornografia şi filmul x sau xxx  are efecte negative, probabil ele sînt altele decît crearea unui standard prea înalt de frumuseţe. Cred că după o perioadă de locuit în Suedia şi standardul meu de frumuseţe a crescut, şi orice comparaţie între Suedia şi pornografie ar fi anapoda. Şi aşa se spunea despre standardul ăsta al meu că e prea ridicat. Poate criticii mei nu se exprimau chiar aşa, dar în subtext se citea clar: „uită-te la tine, nu eşti deloc Brad Pitt, cum de îţi permiţi să visezi la Ilene Cosînzene?” . Răspunsul meu e că nu ştiu nici eu cum de îmi permit, dar uite că visez şi nu pot să nu visez.

Revenirea acasă a avut un gust predominant amar, pe care nici măcar faptul că mi-am revăzut bunica, pe care o mai visam din cînd în cind, nu l-a îndulcit prea mult. Cînd vorbesc despre asta, chiar şi cei apropiaţi mie se uită la mine ciudat, ca la un snob, un fiţos sau mai ştiu eu ce. Dar cine a gustat din ce înseamnă viaţa într-o ţară civilizată şi a fost nevoit să se întoarcă în ţara asta, mă va judeca mai puţin aspru.

Nu aş putea să dau vina pentru starea asta a mea pe ceva anume. Nici măcar pe vînzătorii din tîrgul Vitan care m-au fraierit cu cel puţin 100 de lei cînd mi-am cumpărat consumabilele pentru maşină. De fapt, ei aveau impresia că m-au fraierit. Dar nu m-au  fraierit. Eram perfect conştient de ce se întîmplă, de faptul că îmi fixau preţurile din burtă, dar eram prea scîrbit ca să reacţionez. Scîrbit, paralizat, n-am avut puterea să plec şi m-am lăsat jefuit de 100 de lei. Nu, jmecherilor, nu m-aţi fraierit. Eram încă în inerţia unei alte dimensiuni în care aşa ceva nu e nici măcar conceptibil, la fel cum o a patra dimensiune e inconceptibilă pentru noi, ăştia care trăim în trei.

Să fac o listă cu tot ce face să mă doară sufletul că nu mai sînt în Suedia? Nu, mai bine închid ochii şi mă trezesc în Uppsala, fără caniculă, fără lichele care te fraieresc prin tîrguri şi  dobitoci care fumează în trenuri şi se răţioesc la tine dacă îndrăzeşti să le atragi atenţia că nu e tocmai OK ce fac ei.

Poate motivul pentru care inima mi-a rămas în Suedia e că, nu ştiu de ce, am simţit-o, pe ea, pe Suedia, ca pe o promisiune foarte frumoasă. O promisiune care deocamdată nu s-a îndeplinit, dar care a trecut în taskbar şi de acolo licăre în continuare subliminal.

Cea mai frumoasă excursie din viața mea

Nu mi-a plăcut niciodată cuvîntul excursie. Nu-i știu etimologia, dar bănuiesc că are legătură cu „excurs”, care înseamnă o deviere de la discurs. Într-un fel asta și sînt excursiile: scurte devieri de la  (dis)cursul obișnuit al vieților noastre.

Eu tocmai am revenit dintr-o deviere exceptională, de aproximativ 4000 de km făcuți în principal cu trenul, apoi cu autobuzul, iar vreo 300 cu „ocazia”, autostopul sau hitchhiking, cum vrem să-i zicem. Ziceam că nu e transport public în insulele Lofoten, dar în sezon, iunie-august, este. Am preferat totuși să facem autostopul pentru că era mai interesant, nu ne grăbeam, aveam ocazia să cunoaștem norvegieni. Și în ultimul rînd, pentru că era gratis. Adică, faptul că am economisit vreo 50-70 de euro (în funcție de oră) cît era autobuzul, a fost excelent, dar nu asta ne-a făcut să apelăm la autostop. Aș avea multe de zis despre experiența asta, dar una peste alta a fost excepțională. Am făcut 350 de km in două zile și cu cinci mașini, toți norvegieni. Sigur, am așteptat și 3 ore pînă ne-a luat o mașină (a fost cel mai mult cît am fost nevoiți să așteptăm și aproape ne pierdusem speranța), dar satisfacția finală a fost mult mai mare decît dacă ne-am fi urcat într-un autbuz și ne-am fi dat jos după 7 ore. Fusesem avertizați că e greu să faci asta în Norvegia. Ce pot să spun acum după ce am făcut-o e că e posibil.

Impresiile dau buzna peste mîini și îmi vine greu să aleg pe care să o las să se materializeze pe tastatură. O super-sinteză ar fi că a fost cea mai frumoasă excursie din viața mea, și asta din mai multe motive, unul dintre cele mai importante fiind că insulele Lofoten sînt de-a dreptul spectaculoase. Am ajuns pînă la ultimul sat de pescari, care înainte de asta e o superbă localitate turistică, cum sînt multe în insule, și care are un nume..aa, cum să zic, foarte interesant: A. De fapt e A cu un cerculeț de-asupra, dar nu am caracterul la îndemînă. Se pare că în suedeză și norvegiană înseamnă rîu.

În următoarele zile probabil or se mi se așeze impresiile pe rafturi și o să pot să selectez dintre cele mai interesante, dar decoamdată sînt încă bulversat. Nu neapărat de călătorie, deși aș avea de ce. Am revenit în Uppsala pe care am găsit-o fierbinte. Am revenit simțind că revin acasă, doar că foarte curînd trebuie să plec pentru a reveni la o casă care e și mai casă decît Uppsala. Sincer să fiu, mă simt aici ca acasă. Nu simt că mi-e dor de țară, dar în ultimul timp am început să visez frecvent familie, prieteni, ceea ce probabil înseamnă că mi-e dor chiar dacă nu simt dorul.

Obișnuiam să rîd de cei care își fac poze singuri, dar de nevoie mi-am făcut o mulțime de poze singur, singurel. Într-una dintre poze se poate vedea așa numitul soare de la miezul nopții, care e soarele obișnuit (poate puțin mai colorat) dar devine neobișnuit cînd te uiți la ceas și vezi că e 1 noaptea. Am mai făcut ceva ieșit din comun pentru mine, adică am pus 100 de poze pe Facebook. Cred fotografiile mele sînt vizibile și pentru neprieteni, așa că cine vrea să vadă mai multe, poate să vadă acolo. Din păcate am fost un turist nepregătit și am fost nevoit să fac toate pozele cu telefonul, un Nokia N900, care, tot de nevoie, a fost un aparat foto decent. Doar că pentru data viitoare cînd mai plec în astfel de locuri spectaculoase mi-am propus să iau neapărat cu mine un Nikon. Sper să am bani să-l cumpăr.