Mă duc înspre lumină…

Chestia asta poate să fie periculoasă, după cîte zic cei care au avut experiențe în apropierea morții sau dincolo de moarte, cum susțin unii mai îndrăzneți și cu imaginațe mai bogată. Luminița de la capătul tunelului e clar o invenție politică pentru zile negre, crize economice ca cea prin care trece acum România și așa mai departe. Strînge cureaua și ține ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului! ni se spune de sus.

Eu nu mă îndrept nici spre lumina care semnalizează viața de dincolo nici către luminița de la capătul tunelului politic. Ambele sînt gogoși. De fapt, din păcate, nici măcar gogoși, căci gogoșile ar fi prins tare bine în zilele astea de criză. (Cine mă cunoaște știe că sînt un tip credincios, dar credința mea nu include suflete care părăsesc trupul spre lumină. Viziunea mea despre viața de dincolo e mult mai..telurică). Nu, eu mă îndrept spre o zonă de pe glob unde soarele nu apune niciodată zilele astea (asta te face sa te întrebi cum de se mai poate vorbi despre zile, la plural). Chiar și unde sînt acum abia dacă se mai face un semi-întuneric pentru aproximativ vreo oră, dar acolo unde plec azi soarele rămîne pe cer toată noaptea. O să fac peste 20 de ore cu trenul din Uppsala pînă în Narvik, Norvegia, și de acolo încă cîteva sute de km, tot înspre nord. Din cîte aud nu e transport public pînă în Insulele Lofoten, așa că eu și colegul meu de aventură (dar să nu se citească greșit:  nu e un tip cu care am o aventură. Îmi plac femeile.) o să facem autostopul sau o să mergem cu „ocazia”. Da, ocazia poate să fie un lucru minunat, dacă e.

Anunțuri

S-a înmuiat Dawkins?

Azi am avut ocazia să petrec o după-amiază interesantă în compania, sau o după-amiază în compania interesantă a doi fizicieni (unul care abia își începe cariera ca fizician experimentalist- din cîte știu încearcă să detecteze pe la Polul Sud niște particule fără masă, parcă, numite neutrini care vin în general din soare; al doilea  fizician teoretician pensionat, specializat în mecanica cuantică), un psihiatru și nevasta dentistă a acestuia. Ultimii trei, suedezi, primul, tînărul fizician experimentalist și aproape prietenul meu, american.

Printre altele, fizicianul acum pensionar, povestea despre ce lui i se pare a fi o schimbare semnificativă în atitudinea lui Richard Dawkins. Însă înainte de asta a fost vorba despre un profesor din Uppsala care acum vreo 30 de ani predica cu foarte multă pasiune ateismul și care a atras următoarea adaptare care s-ar putea să-i deranjeze pe musulmani (sînt foarte sensibili musulmanii, știe toată lumea asta și toată lumea le știe de frică) dar care mie mi s-a părut „foarte tare”, în limbaj foarte colocvial. Se spunea cam așa, despre el (nu-i mai rețin numele) : Nu există Dumnezeu și X (tipul ăsta căruia nu i-am reținut numele) e profetul lui! Musulmanii spun: Există un singur Dumnezeu și Mahomed e profetul lui.

Vorba asta mi se pare mie foarte potrivită pentru Dawkins, căci știe toată lumea cu cîtă pasiune vrea să convingă pe toată lumea că nu există Dumnezeu. Așadar, zic eu: Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul lui!

Tot acest fost fizician, actual pensionar povestea că la o conferință ținută de Dawkins, destul de recent, acesta a fost întrebat ce explicații oferă biologia despre originea vieții. La început a evitat întrebarea, dar întrebarea i-a fost pusă cu insistență pînă a fost nevoit să răspundă. Și a răspuns, dar fără entuziasmul care îl caracterizează de obicei cînd vorbește despre cît de retardați sînt cei care cred în Dumnezeu. A răspuns că momentan originea vieții e un mister total pentru oamenii de știință. Acum, toată lumea știe asta, dar venind la Dawkins, mărturisirea asta are o greutate deosebită. A continuat prin a spune că, probabil, viața a venit din spațiu. Nici asta nu e ceva nou, dar, din nou, venind de la Dawkins are o aromă foarte interesantă, aproape comică, pentru că Dawkins obișnuia să, din nou nepermis de colocvial din partea mea, îmi cer scuze, obișnuia să facă mișto de cei care apelau la explicația asta. Și știa el de ce  explicația i se părea ridicolă:  pentru că a spune că viața a venit de pe altă planetă nu înseamnă a rezolva problema, ci doar a o muta pe altă planetă.

Al doilea  „incident” se întîmpla la scurt timp după lansarea cărții lui, The God Delusion, la o sesiune de autografe. Dawkins stătea acolo, probabil destul de fericit și savurîndu-și celebritatea, cînd a fost întrebat cum poate să își asume creditul pentru cartea asta, dacă, conform viziunii lui despre lume și viață, trăim într-un Univers absolut determinist în care nu există voință liberă. Astfel, cartea lui nu e nimic mai mult decit produsul acestui univers, poate asezonată cu puțin hazard, ca să nu se supere teoria haosului (chaos theory). Dawkins a răspuns că, într-adevăr, asta e concepția lui despre Univers, dar a recunoscut că nu se poate trăi conform acestei concepții, că sîntem nevoiți să trăim ca și cum ar exista liber arbitru, deși nu e loc pentru așa ceva într-un univers suta la sută materialist și determinist.

Frumos, nu-i așa? Vorba lui Kierkegaard, care se referea la Hegel și la Sistemul lui filosofic cînd zicea: unii fac un castel impresionat doar că să trăiască într-o cocioabă lîngă el. I se aplică și lui Dawkins vorba asta, dar puțin răsturnată: se pare  că Dawkins nu poate să trăiască în cocioaba sărăcăcioasă a universului materialist și determinist construită de el, așa că trăiește fără forme legale în castelul vechi de mii de ani în care are libertate, frumusețe, moralitate, speranță și alte chestii pe care le calcă în picioare în marșul lui împotriva lui Dumnezeu.

I love Kobenhavn

Ieri am bătut un record personal la colindat străzile unui oraș. Am petrecut cam 13 ore în Copenhaga, alergînd încoace și încolo. De fapt vreo trei le-am petrecut într-un tur al orașului pe canale, un tur ghidat în care am aflat multe lucruri interesante. De exemplu că o navă de război a tras din greșeală un proiectil și a distrus patru case în Danemarca. Asta se întîmpla în 2005. Acum a fost transformată în muzeu. Probabil asta e echivalentul în lumea navelor de război pentru o palmă la fundulețul unui copil obraznic. Am mai văzut și al șaselea yacht în topul celor mai mari și luxoase yachturi din lume. Am văzut prea multe ca să le pot povesti și în orice caz, nu cred ca ce se poate vedea se poate povesti. De aceea o să pun aici cîteva clipuri video. Din păcate am ratat principala atracție turistica, așa se zice, din Copenhaga, anume mica sirenă din povestea lui Andersen. Se pare că e plecată în turneu. Dar danezii au pus în locul ei un ecran pe care proiectează live viața statuii de acolo de unde e acum. Vorba ghidului, e un fel de Big Brother în care nu se întîmplă nimic. Căci e puțin probabil că o statuie s-ar putea mișca, cu atît mai puțin să facă vreo chestie la fel de delicioasă ca scenele din Big Brother.

Am încercat AICI, într-un stil ceva mai liric, să spun de ce Copenhaga e probabil cel mai frumos oraș din lume.

Cel mai fericit oras din lume

Scriu fara diacritice pentru ca scriu de pe un laptop strain si pentru ca sint obosit. Dar sint si fericit. Azi am facut cea mai frumoasa fotografie din viata mea, pe care mi-a facut-o frumoasa daneza ce treacea prin fata mormintului lui Kierkegaard. Un loc destul de pustiu, intr-o dupa amiaza ploaiasa in Copenhaga. Poate suna patetic, dar odata cu cerul am varsat si eu niste lacrimi la mormintul lui Kierkegaard. Si  nu pentru ca a murit, ci pentru ca a trait.

As fi vrut sa vad si mormintul lui Nils Bohr dar nu l-am gasit. In schimb l-am vazut pe al lui Hans Christian Andersen. Cimitirul Assistens Kirkegard e plin de nume mari care acum sint doar tarina. Plimbindu-ma printre frumoasele, incredibil de frumoasele morminte, aveam impresia ca inteleg de ce traim, anume ca sa lasam in urma o piatra de marmura sculptata si cu mult verde in jur. Din pacate cei mai multi dintre noi nu-si indeplinesc destinul asta si sfirsesc prin vreun cimitir salbatic sau prin gropi comune.

Nu degeaba a fost declarata Danemarca cea mai fericita tara din lume. Oamenii pe aici chiar sint fericiti. Iti zimbesc cind mergi pe strada si sint senini chiar si in zile noroase. Am facut poze, dar nu pot sa le descarc asa ca o sa pun pun poza de la mormintul lui Kierkegaard cind revin in Uppsala.

Probabil nicaieri nu mai sint atitea biciclete ca in Copenhaga. Cred ca e singurul oras care ofera biciclete gratis iar la semafor se fac cozi lungi de biciclete. Poate nu la fel de lungi ca cele de masini, dar destul de lungi ca sa creeze impresai de trafic intens.

Ma intreb daca cei care traiesc in coltul asta de rai din lumea asta noastra vecina cu iadul isi dau seama cit de norocosi sint.

Miine o sa fac si eu pe fericitul si o sa fac un tur al orasului prin reteaua de canale. Nu ca aurolacul, ci cu barca, cu ghid, civilizat.

Screw the money-sau cum sa iei decizii cu inima

N-am fost niciodată bun la luat decizii. Mă poticnesc în cele mai mici alegeri. Uneori aș prefera să le ia altcineva pentru mine, deși știu foarte bine că voința liberă e cel mai important lucru din Univers.

Într-un episod din The big bang theory (care, acum că l-am terminat, nu mai mi se pare deloc așa de strălucitor cum mi se părea după primele cîteva episoade- dar cred în continuare că e interesant pentru că aduce știința, oricît de schilodită, într-un serial de comedie) Leonard, scos din sărite de insistența lui Sheldon de a respecta unul dintre punctele contractului pe care l-au semnat, la insistențele lui Sheldon, cînd au devenit colegi de apartament, afirmă furios: „Well, screw the roommate agreement” . Sheldon răspunde, calm, ca de obicei: „You don’t screw the roomate agreement, the roommate agreement screws you”.

Nu mi se pare o replică așa de strălucită încît să merite citată, am reprodus-o aici pentru că am fost și eu în situația să zic ceva asemănător. Un prieten pe care l-am cunoscut aici în Uppsala pleacă într-o călătorie în nordul Norvegiei (cît de Nord e asta?!), în insulele Lofoten, un loc de vis, după cîte aud. M-a invitat să merg și eu. Călătoria asta vine exact la finalul perioadei mele de stat în Suedia și are potențialul să fie cireașa de pe tort, ca să zic așa. Numai că nu e chiar ieftină și eu am multe cheltuieli de făcut cînd ajung acasă (nu aș fi vrut să ajung astfel de chestii pe blog, dar în contextul ăsta mi se pare justificat, ha, ha). Însă toți cei care m-au auzit, m-au încurajat să merg, pînă și Grace Davie, profesoara care m-a ajutat foarte mult în ultimele luni să devin ceva mai sociologic în gîndire. Astfel că o să ajung foarte sus, în Cercul Arctic, unde soarele nu apune niciodată, o să văd deci „soarele de la miezul nopții” . Din fericire, o să fie destul de cald să pot dormi în cort. Poate chiar să înot.

Așa că l-am parafrazat și eu pe Leonard și am zis  „Screw the money”. Sper doar să nu ajung la vorba lui Sheldon, adică în situația în care  „the money screws me”.

În altă ordine de idei, am avut deja o cireașă pe tortul meu suedez, doar că ceva mai academică. Mi-am încheiat vizita la Universitatea Uppsala cu o prezentare în cadrul unui seminar la care au asistat cîțiva profesori, cercetători, alți doctoranzi de aici. Nu știu cît de bună a fost, dar reacțiile au fost pozitive și am reușit să fac audiența să izbucnească în rîs de vreo trei ori. Intenționat, deci nu rîdeau de mine.

Jurnalul căpitanului Nu-știu-ce

Orice altceva ar mai însemna banii, astăzi ei înseamnă în primul rînd libertate. Libertatea să stai singur în loc să stai cu părinții care îți spun la ce oră să vii acasă. Libertatea să îți alegi hainele care îți plac, în loc să te rezumi la cele pe care ți le poți permite. Mai presus de orice mi se pare libertatea de a face ce vrei cu timpul tău. Dar mai înseamnă și libertatea să fii alături de prieteni sau alte persoane apropiate în momente dificile sau importante pentru ei.

Sîmbătă seara, Fabianni Belemuski, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, și-a lansat la Madrid prima carte din cariera lui de scriitor, care sînt sigur că va fi una lungă și productivă. Cartea se cheamă El diario del capitán Nwo Sékke y otros cuentos și a fost lansată în cadrul decernării premiilor Niram Art 2010, unde au fost prezente nume ca Varujan Vosganjan și chiar nume mult mai mari decît acesta, ca discipolul marelui Salvador Dali, Onik Sahakian, el însuși un pictor remarcabil. Ar fi trebuit să fiu și eu acolo, dar n-am reușit să ajung din cauza banilor. Un exemplu, poate nu dintre cele mai nefericite, dar cel putin pentru mine destul de semnificativ, despre importanța banilor în raport cu libertatea. În orice caz, evenimentul a fost un succes și fără mine acolo. Și pentru că mi se pare o ocazie potrivită, o să-i urez succes lui Fabianni aici, oarecum în public, cu speranța că la urmatoarea lansare, unde voi fi și eu prezent, va fi invitat, de ce nu?, și Regele Spaniei, care a fost și la aceasta prezent, dar doar într-un tablou imens, după cum se poate vedea în fotografie.