Despre avantajele faptului de a avea probleme

Posted: Mai 3, 2010 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , , , , , ,

Sînt unii, pe care nu prea pot să-i sufăr, un fel de sado-masochișiti, care atunci cînd se întîmplă ceva rău îți spun, sau chiar dacă nu-ți spun, se uită la tine ca și cum ți-ar spune, că e un „scop superior” pentru care  ți s-a întîmplat nenorocirea, că ai ceva de învățat de acolo, cu alte cuvinte că ceea ce pentru tine e în mod evident și dureros rău, e de fapt într-un mod ocolit, bun.

Oricît de mult mi-ar displăcea sado-masochiștii, care pot fi orientați religios sau nu, e adevărat că aproape în ceea ce ni se întîmplă rău, e ceva bun. Dar asta nu pentru că ceea ce în mod evident rău e de fapt bun, ci pentru că răul are uneori efecte perverse, adică neintenționate, și care pot fi bune, la fel cum și binele are aproape de fiecare dată efecte perverse care se pot dovedi a fi rele.

Gîndul pe care vreau să îl pun aici pe hîrtie (sic) e abstract, dar o să-l ilustrez prin trei exemple, o să-i dau carne.

Deși înot de vreo șase săptămîni aproape în fiecare zi, stilul meu de înot e departe de a fi perfect. De fapt, de ce să mă ascund, înot extrem de prost. Mai corect ar fi să spun că înotam extrem de prost pînă în seara asta. Un salvamar (probabil salvamar e corect și dacă avem de-a face cu un bazin de înot, nu cu marea) care e în același timp și profesor de înot mă vedea în fiecare seară cum înot. La un moment dat mi-a spus că e un curs de înot constînd în doar două ședințe și care costă 50 de euro, care, spunea el, urma să îmi îmbunătățească extrem de mult tehnica. I-am spus că o să mă gîndesc. În seara asta, probabil nemairezistînd să mă vadă înotînd într-un mod deloc ca la carte, a venit la mine și mi-a arătat vreo trei lucruri pe care le făceam greșit și cum să le fac corect. După 30 de minute de exercițiu schimbările în tehnica mea erau atît de mari, încît nu-mi venea să cred. Acum chiar pot să pun că știu să înot. Un lucru aparent extrem de nesemnificativ (cum îmi ridic brațul și poziția pe care o are cînd îl introduc înapoi în apă) avut un efect absolut uimitor. Dar ce e cu adevărat important nu e că am învățat să înot. O să fie clar la final.

Al doilea exemplu e legat de bicicleta mea care sîmbătă dimineața s-a dovedit a fi  „pe jantă”.  În condițiile în care merg cu bicicleta peste tot, am resimțit problema asta ca pe o mică tragedie. Nu am niciun fel de scule aici pentru a mi-o repara singur. Sigur, aș fi putut să mă duc undeva cu ea, dar aici serviciile se plătesc foarte scump și eu uneori sînt foarte zgîrcit. Așa că am apelat la un prieten, nu chiar prieten, mai mult un cunoscut și vecin irlandez. Mai vorbisem înainte dar niciodată prea mult. Acum, pentru că știam că el are  „cu ce”, l-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta. Mă gîndeam că o să mă simt îndatorat, după. Dar, departe de asta, faptul că mi-a reparat bicicleta a fost o ocazie excelentă să ne cunoaștem mai bine și acum aproape că aș putea să-l numesc prieten.

Al treilea exemplu nu mai are legătură cu mine, ci o vecină din Germania. Săptămîna trecută a fost într-o vizită în Bosnia și ca să scurtez povestea o să spun doar că în autobuz i-a fost furat portofelul. Cu bani, acte, cărți de credit. Am întrebat-o cum se descurcă acum. Mi-a răspuns că imediat după ce s-a întîmplat asta, unii dintre bosniaci, fiindu-le rușine că așa ceva s-a întîmplat în țara lor (mă întreb dacă eu m-aș fi simțit vinovat dacă asta s-ar fi întîmplat în România, cum era foarte probabil să se întîmple, căci la capitolul ăsta mă îndoiesc că bosniacii ne sînt superiori), au ajutat-o cu bani. La fel și prietenii din grupul din care făcea parte, căci nu era singură în Bosnia. Îmi povestea cît de buni au fost oamenii din jurul ei.

E un lucru teribil să-ți pierzi actele, banii și cărțile de credit, dar, vorba unei reclame Mastercard, parcă, unele lucruri sînt neprețuite. În cazul ăsta suportul pe care l-a simțit venind de la cei din jur.

Cumva speram că bicicleta mea e deasupra bicicletelor de rînd și că n-o să am niciodată o pană, așa că am fost foarte dezamăgit cînd am văzut-o pe jantă. Dar incidentul m-a ajutat să cîștig un prieten.

Faptul că tehnica mea de înot era extrem de proastă, dar faptul că un profesor de înot, al cărui interes era să se asigure că plătesc pentru un curs, a trecut peste asta și mi-a împărtășit gratis din înțelepciunea lui, a fost un lucru frumos-alt cuvînt nu-mi vine în minte. Dacă aș fi știut să înot foarte bine, n-aș mai fi avut ocazia să văd acest lucru frumos.

În toate cele trei cazuri, problema, care nu avea în ea însăși absolut nimic bun, a creat contextul în care s-au întîmplat lucruri frumoase. De aici și pînă la a vedea problema, lucrul nedorit în sine ca pe ceva bun, e o cale lungă pe care unii, probabil beți, o parcurg prea ușor. Dar e remarcabil că în hățișul de întîmplări care creează realitatea cotidiană sau extra-cotidiană, frumosul reușește să răsară chiar și din cele mai urîte și improbabile ocazii. Din păcate, asta nu e deloc o lege a naturii. De cele mai multe ori oamenii se dovedesc insensibili la problemele noastre și atunci ne simțim singuri. Puține lucruri sînt mai greu de suportat decît să te simți singur în sensul absolut al cuvîntului. Rămîne însă întotdeauna speranța iepurelui proverbial care, într-adevăr, poate sări de oriunde.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s