Șoc cultural

Se pare că în viitor diferențele dintre sexe vor fi atît de mult minimalizate încît poate la un moment dat nu va mai avea rost sa vorbim despre femei și bărbați. Dacă ăsta e viitorul, atunci  eu aș prefera să trăiesc într-o lume în care robotii domina omenirea sau chiar într-una distrusă aproape în întregime vreun dezastru nuclear. Orice variantă mi se pare mie mai bună decît una în care nu mai există bărbați și femei ci doar o nouă formă uni-sex a fostei Homo Sapiens.

Dar ce mă face pe mine să întrevăd un astfel de viitor? s-ar putea întreba cineva. O să vorbesc din nou despre Suedia, dacă tot mai sînt pe aici pentru o scurtă perioadă de timp. Nu mi se pare mare lucru că există un partid politic al feministelor, asta mi se pare chiar firesc. Dar mi se pare mare lucru că bărbații  vor să semene din ce în ce mai mult cu femeie iar femeile cu bărbații. Ca și cum ar fi un punct mediu pe axa dintre cele două sexe unde și-au propus să se întîlnească. Și nu mă refer la homosexuali și nici la metrosexuali. De fapt, în Suedia majoritatea bărbaților sînt metrosexuali, ceea ce îi face pe finlandezi, după cum îmi povestea o finlandeză, să exagereze puțin și să spună că toți bărbații suedezi sînt homosexuali. Poate nu e așa de important că moda a devenit la fel de importantă pentru bărbați cum a fost mereu pentru femei, nici că tot mai mulți au împrumutat masiv din arsenalul de instrumente pro-frumusețe al femeilor.  Dar mie mi se pare că înseamnă ceva, și anume că ambele sexe fac pași mari către punctul imaginar pe care l-am menționat mai devreme.

O să dau un exemplu din cealaltă tabără acum, adică a femeilor, de unde a venit și  „șocul cultural”. Aseară eram într-un grup format exclusiv din suedezi, cu excepția mea și a unui prieten de-ai mei din Austria. Paote trebuie să spun înainte că nivelul de educație etc al suedezului mediu e incomparabil mai sus decît al românului mediu. Astfel, mă aflam aseară așezat lîngă o fată pe la vreo 23 de ani, manierată, care cîntă la pian și vorbește trei limbi. Dintr-o dată a făcut ceva ce nu am putut să-mi cred urechilor. Adică a rîgîit. Și a rîgîit puternic, bărbătește. Menționez că nu era deloc beată. Gazele acumulate proveneau de la o băutură răcoritoare. Eu eram oarecum șocat, dar încercam să nu arăt asta, bineînțeles. Imediat, ea se întoarce zîmbitoare la mine și mă întreabă dacă în România fetele fac asta. I-am răspuns că nu prea, în România fetele nu prea fac asta. Apoi am făcut imediat legătura cu o fată pe care am văzut-o făcînd același lucru pe stradă, dar aceea era îmbrăcată Goth și părea beată, așa că nu am băgat în seamă incidentul.

N-o să mai comentez mult asupra semnificației acestui fapt, am încercat să fac asta la început. Povestea asta de la final a fost intenționată ca ilustrație.

Anunțuri

Între două lumi

Viața nu mai e de foarte mult timp o chestiune simplă, dacă o fi fost vreodată simplă…Se crede că viața are loc în lume, dar de fapt există un număr mare de lumi, fiecare cu felul ei special de viață. În primul rînd există lumea fiecărui individ de pe lumea asta. Cineva spunea că fiecare individ e un eveniment unic in istoria universului, deoarece trăirile, simțirile, gîndurile și felul particular de a vedea lumea al unui individ oarecare nu vor mai fi niciodată repetate. Apoi sînt lumile sociale: lumea socială a avocaților e foarte diferită de lumea socială a vînzătorului de ziare.

Adînc plantată în noi e dorința de a ne face simțită prezența în cît mai multe lumi,  ca și cum existența ar putea fi înmulțită cu ea însăși sau ridicată la vreo putere. Ăsta e unul dintre motivele pentru care scriu eu, de exemplu. Gîndul că existența mea poate avea un efect de undă, ca un val care se amestecă cu alte valuri, în lumile altora, mă face să simt că trăiesc mai intens. Fiecare își ia de pe unde poate ceea ce vorbitorii de engleză numesc kick-ul, nu-i așa? Bine că nu am nevoie chimicale pentru asta.

În ultimul timp m-am apucat să scriu un blog în engleză, cu speranța că pot atinge și mai multe lumi, din moment ce aproape toată lumea  vorbește engleză. Sînt perfect conștient că blogul în engleză e la fel de inutil ca și acesta, dar se pare că lucrurile de care sîntem conștienți nu au mare efect asupra conduitei noastre. De exemplu un fumător e conștient că țigările sînt criminale (după niște studii recente se pare că la fiecare trei țigări se produce o mutație genetică în genom-asta pe lîngă cancer, dinți galbeni și alte recompense nenumărate de genul ăsta pe care le oferă fumatul celor care și-au dedicat viața marilor producători de tutun), dar fumează netulburat  ca și cum fumatul ar fi un fenomen natural pe care nu are rost să încerci să îl schimbi. La urma urmelor, te simți așa de bine!! Și mai ești și cool, pe deasupra.

La fel și eu: sînt conștient că valurile mele se topesc înainte de a atinge țărmurile altor lumi, dar asta nu mă oprește să scriu în continuare ca și cum aș fi un aparat de scris stricat. Faptul că acum am două bloguri înseamnă că mă împart între două lumi ca între două iubiri. Doar că astea nu sînt deloc iubiri, sînt doar niște surogate pe termen scurt.

Nostalgie anticipată

De alegeri anticipate s-a mai auzit. De fapt, dacă ești român auzi frecvent despre asta. Dar eu zilele astea trăiesc un sentiment nemaiauzit, cel puțin pentru mine. Mă apropii de finalul zilelor mele suedeze și în loc să crească în mine bucuria că mă întorc acasă, printre „ai mei”, crește ceva ce nu pot numi decît nostalgie, ca și cum aș fi plecat deja din Suedia și acum mi-e dor de ea. Poate e doar mirosul extraordinar din aer despre care scriam data trecută și care te amețește pur și simplu. Poate e un fel de drog pe care florile îl secretă pentru a-i face pe străini să se îndrăgostească de pămîntul ăsta. Poate e doar iluzia promisiunii unei posibilități infinite. Nu știu ce e, dar e un sentiment dulce amar pe care pot să-l descriu cel mai bine ca nostalgie anticipată.

Ca o floare

Cînd cineva îmi povestea ca primăvara vine brusc în Suedia, credeam că exagerează. Mai exageraseră unii despre extazul care îi apucă pe suedezi odată cu primăvara. N-am văzut încă pe nimeni sărind de bucurie sau plutind după mireasma florilor ca Jerry după mirosul cașcavalului. E adevărat că soarele se reflectă parcă pe fiecare față în parte dîndu-i o strălucire specială, magică, dar e o transformare subtilă care nu îți sare în ochi. Însă cu privire la instalarea bruscă a primăverii, cine îmi povestise nu doar că nu exagera, ci mai degrabă a făcut ceea ce englezii numesc o understatement.

Totul s-a petrecut în aproximativ două săptămîni. Faptul că un boboc se poate transforma în cîteva ore într-o floare deschisă și parfumată, e remarcabil. Dar mult mai remarcabil decît asta mi se pare că o țară se poate transforma în 10-20 de zile, dintr-o chestie uscată, ștearsă și moartă, într-un buchet de flori parfumat și colorat. N-am găsit o metaforă mai bună pentru ce e zilele astea, cel puțin în sud, Suedia .  Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult, pentru că merită mai mult. Cel puțin pe mine mă face fericit zilele astea și dacă ar fi o fată ceva mai tînără și mai antropomorfică aș invita-o la un film.

Domkyrka

Acum ceva vreme am mai pus aici o fotografie asemănătoare. În afară de faptul că asta e proaspătă, că are în ea un cer albastru și luminos pe care cealaltă, făcută în miezul iernii, nu-l avea,  aveam nevoie să o pun de dragul unei perspective complete, pentru a face posibilă dialectica interior-exterior.

În cea mai mare parte a timpului, clădirile astea monument sînt doar atît, monument. Sîmbătă am avut norocul să prind Uppsala Domkyrka, una dintre cele mai mari catedrale din Scandinavia, într-un moment în care poate n-ar fi greșit să spun că era vie, adică își îndeplinea funcția religioasă. E vorba de un botez, care nu se vede așa de bine în clipul făcut de mine cu telefonul, dar e important că se vede clădirea înăuntru și se aude orga. Din păcate, n-am putut să prind în clipul video și sentimentul de sublim pe care orga îl crea în imensa clădire.

Ca să termin, dacă acum ceva timp am pus aici un filmuleț în care eu, proaspăt tuns, poate prea proaspăt, vorbeam într-o biserică mică, minusculă și aproape goală, acum pun un filmuleț in care eu stau linișitit în banca mea, și la propriu și la figurat, și las biserica să vorbească prin imagini și prin muzică. Dar cînd vine vorba de numărul de oameni, dacă raportez numărul celor prezenți la botez la dimensiunile clădirii, relativ vorbind e mult mai mic decît celor cărora le-am povestit eu despre Kierkegaard.

Despre dependențe

Dependență e un cuvînt care fără îndoială are o conotație puternic negativă. Orice dependență e rea și orice ne dă dependență e rău. Eu nu sînt de aceeași părere. Și nu mă refer la „dependența” de aer sau de hrană. Nu e ca și cum vreo zece ani nu am fi avut nevoie de aer și la un moment dat l-am fi încercat, ne-ar fi plăcut și din momentul ăla n-am mai putut trăi fără el. Dependența e ceva ce intră în meniul tău, ceva de care înainte habar nu aveai că există și deci nu-i simțeai în niciun fel lipsa. Doar că după ce a intrat în viața ta, dacă e o dependență cu adevărat puternică, viața devine inconceptibilă fără acel ceva.

Nu am de gînd să fac o clasificare a formelor de dependență și nici măcar o sumară trecere în revistă.   O să spun doar că, da, în general dependența de anumite substanțe e rea. Cel mai rău exemplu ar fi heroina, care reușește să facă orice altceva lipsit de importanță pînă acolo încît un îndrăgostit e dispus să își trimită iubita să se prostitueze pentru a face rost de următoarea doză sau pînă la a fura din casă banii de medicamente ai mamei care e pe moarte. Cel mai benign exemplu de dependență de substanțe ar fi dependența de cafea, care, în ciuda anumitor efecte negative, are mai multe pozitive, după cum o dovedește faptul că a ajuns să joace un rol așa de important în cultura mondială.

Sigur, se poate abuza de cafea așa cum se poate abuza și de lapte degresat, dar în general nu se moare de la cafea după cum bine ne arată dependenții de cafea care se numără cu sutele de milioane, probabil ajungînd undeva aproape de un miliard.

Mai ales în lumea nostră modernă sau postmodernă, în care munca fizică nu mai face parte din activitatea multora, cafeina a devenit o substanță absolut necesară în meniul omului modern. Eu unul nu sînt (încă) un dependent de cafea în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu mi-am propus să ajung, doar că dacă aș ajunge nu ar fi deloc o tragedie.

Există un tip special de dependență care nu mai poate fi definită strict ca dependență dar care totuși este dependență, și anume dependența de anumite persoane. Poate fi bună dar poate fi și rea, probabil de cele mai multe ori e rea, căci presupune subordonarea personalității dependentului față de personalitatea celui de care e dependent. Dar îndrăgostiul e cît se poate de dependent de obiectul iubirii lui și nu cred că se va trezi cineva să zică despre asta că ar fi rău.

Am făcut astfel trecerea către acel fel de dependențe care sînt mai mult obiceiuri decît dependențe, dar care pot, în orice caz, produce stări asemănătoare sevrajului. Acestea în general sînt bune sau neutre. Rutina zinică poate avea puterea psihologică a dependenței iar cel care e scos din ea e scos totodată și din sărite.

Acum două luni cînd am început să înot mă duceam la bazin mai mult din obligație: știam că am nevoie de exercițiu iar înotul e mai bun decît multe forme de exercițiu fizic așa că, mai ales că plătisem pentru trei luni, mi-am zis că aș face bine să mă duc în fiecare zi. Aseară, din nu știu ce motiv, bazinul era închis. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplă cu mine dar încet, încet a pus stăpînire pe mine o stare de nervozitate care la un anumit nivel poate fi comparată cu sevrajul. Mi-a trecut azi cînd am fost și am înotat iar apoi am petrecut vreo 15 minute într-o saună atît de fierbinte că îmi ardea pielea. Iată o dependență cît se poate de bună și de sănătoasă. Sînt convins că mai sînt și altele.

Aseară, în spasmele blînde ale sevrajului provocat de lipsa de înot am scris articolul ĂSTA despre zeii de astăzi.

Nopți albe în Uppsala

Cînd cineva se citeşte titlul cărţii Nopțile albe Pertersburgeze, e tentat să creadă că acolo Dostoievski își povestește nopțile de petreceri și desfrîu. Mă refer la cineva care nu știe că Petersburgul e un oraș nordic și că în orașele nordice, începînd cu luna mai, nopțile literalmente devin din ce în ce mai albe pînă cînd la un moment dat nu mai e noapte deloc ci doar un crepuscul care ține cîteva ore. La fel se întîmplă și în Uppsala, deși Petersburgul cred că e mai nordic. Oricum ar fi, chiar dacă nopție din Uppsala nu or să fie niciodată la fel ca cele din Petersburg, sînt, în orice caz, destul de albe. Deși e abia jumătatea lui Mai, se întunecă de tot abia pe la 10:30 și se luminează la pe la 3 și ceva. În aproximativ o lună o să se întunece după 12 și o să se lumineze după 2, deși probabil că întuneric beznă n-o să mai fie deloc atunci.

Cît despre modul metaforic în care folosim noi, cei mai puțin nordici, expresia „nopți albe”, dacă pentru Dostoievski avea un sens literal sau aproape literal, nu înseamnă că nu chefuia astfel încît să le dea și sensul nostru metaforic. Și, pentru că tot a venit vorba, nu înseamnă asta nici despre mine. Nopțile albe poate i se par nenordicului o ciudățenie, mi-e mi se par frumoase. Dar ce ar fi cu adevărat frumos ar fi Aurora Boreală sau Luminile Nordului, pe care aș putea s-o văd dacă aș călători cam o mie de kilometri pînă unde se agață  în cui  harta Suediei.

A vedea, a revedea

Matei Călinescu are o carte numită A citi, a reciti. Din păcate eu încă n-am citit-o, deci se înțelege de la sine că de recitit nu poate fi vorba. Dar știu că Matei Călinescu construiește acolo un caz serios pentru recitit. E frumos, dar e și trist. Aproape toate lucrurile foarte frumoase sînt și triste. E trist pentru că și așa e o mare de cărți acolo pe care n-o s-o citim niciodată. Dacă cineva ne-ar convinge că ne-am îmbogăți la infinit reluînd iar și iar aceiași lectură, ce ar însemna asta pentru celelalte cărți. Dar ce vorbesc eu de infinit. Simplul fapt de a fi nevoie să citești o carte de două ori  e suficient pentru a-ți înjumătăți viața literară care și așa e atît, atît de scurtă.

Și în cazul filmelor lucrurile stau la fel. Sînt filme pe care le văd cu plăcere și a 4-a , a 7-a oară. Ce e interesant în cazul filmului e că poate fi o experiență împărtășită, pe cînd cartea nu poate fi. Un film pe care l-ai văzut deja, în compania cuiva care nu l-a văzut capătă un aer de prospețime și într-un fel simți că atunci îl vezi pentru prima oară. Asta face posibil ca reluînd un film pe care altfel nu l-ai fi revăzut, să îl experimentezi cu totul altfel și să fii într-adevăr mai bogat. Cel puțin așa se întîmplă cu mine: de fiecare dată cînd văd un film cu cineva care îl vede pentru prima dată, parcă îl văd prin ochii lui. Poate explicația e capacitatea mea empatică un pic peste medie. Nu glumesc, empatia e o chestie serioasă iar eu o am din belsug. Nu e neapărat o chestie bună, pentru că uneori mă trezesc fiindu-mi rușine că am ce să mănînc în timp ce undeva în lume mii de copii mor de foame. În momentele alea mîncarea nu mai e așa de bună la gust.

Zilele astea am revăzut Moon, despre care am scris și prima dată cînd l-am văzut, cred, pentru că e un film remarcabil. Dar după ce l-am văzut a treia oară am scris din nou, mai serios, mai adînc. Am scris pe noul meu blog în limba engleză, cine vrea să citească poate să dea click AICI

La mulți ani pentru Kierkegaard

Are vreun rost sa urezi la mulți ani unui mort? Dacă mortul respectiv e viu pentru tine în multe feluri, da, are. Astăzi e ziua de naștere a lui Kierkegaard și pentru că el e pentru mine mai viu decît cei mai mulți oameni vii din lumea asta, o să-i urez la mulți ani.

N-am reușit să ajung astăzi în Copenhaga așa cum îmi propusesem, de fapt, nu- mi propusesem, doar mă gîndeam că ar fi frumos. Dar totuși am făcut ceva astăzi ce are legătură cu Copenhaga: am ridicat de la un aparat de bilete din gara Uppsala biletele pe care le cumpărasem pe internet. O să fiu acolo pe 15 și pe 16 iunie. Mi-ar fi plăcut să fiu astăzi acolo, să-i văd mormîntul de ziua lui de naștere. Lui, care era un maestru neîntrecut al ironiei, i-ar fi plăcut cu siguranță ironia asta.

M-am gîndit să deschid poarta către lume, ca să zic așa, și să scriu în engleză. Adresa paginii este cogito.co.cc și chiar dacă nu e încă gata, arată mult mai bine decît orice temă aș fi putut să găsesc pe WordPress (mulțumiri lui Ionuț că mi l-a făcut în Joomla și o să-l împodobească cu niște flash-uri), dar din motivul ăsta prima încărcare durează ceva mai mult. Deși scriu în primul rînd pentru nevorbitorii de română, mi-ar plăcea să-l citească și cei cu care împart limba mamă.

Despre avantajele faptului de a avea probleme

Sînt unii, pe care nu prea pot să-i sufăr, un fel de sado-masochișiti, care atunci cînd se întîmplă ceva rău îți spun, sau chiar dacă nu-ți spun, se uită la tine ca și cum ți-ar spune, că e un „scop superior” pentru care  ți s-a întîmplat nenorocirea, că ai ceva de învățat de acolo, cu alte cuvinte că ceea ce pentru tine e în mod evident și dureros rău, e de fapt într-un mod ocolit, bun.

Oricît de mult mi-ar displăcea sado-masochiștii, care pot fi orientați religios sau nu, e adevărat că aproape în ceea ce ni se întîmplă rău, e ceva bun. Dar asta nu pentru că ceea ce în mod evident rău e de fapt bun, ci pentru că răul are uneori efecte perverse, adică neintenționate, și care pot fi bune, la fel cum și binele are aproape de fiecare dată efecte perverse care se pot dovedi a fi rele.

Gîndul pe care vreau să îl pun aici pe hîrtie (sic) e abstract, dar o să-l ilustrez prin trei exemple, o să-i dau carne.

Deși înot de vreo șase săptămîni aproape în fiecare zi, stilul meu de înot e departe de a fi perfect. De fapt, de ce să mă ascund, înot extrem de prost. Mai corect ar fi să spun că înotam extrem de prost pînă în seara asta. Un salvamar (probabil salvamar e corect și dacă avem de-a face cu un bazin de înot, nu cu marea) care e în același timp și profesor de înot mă vedea în fiecare seară cum înot. La un moment dat mi-a spus că e un curs de înot constînd în doar două ședințe și care costă 50 de euro, care, spunea el, urma să îmi îmbunătățească extrem de mult tehnica. I-am spus că o să mă gîndesc. În seara asta, probabil nemairezistînd să mă vadă înotînd într-un mod deloc ca la carte, a venit la mine și mi-a arătat vreo trei lucruri pe care le făceam greșit și cum să le fac corect. După 30 de minute de exercițiu schimbările în tehnica mea erau atît de mari, încît nu-mi venea să cred. Acum chiar pot să pun că știu să înot. Un lucru aparent extrem de nesemnificativ (cum îmi ridic brațul și poziția pe care o are cînd îl introduc înapoi în apă) avut un efect absolut uimitor. Dar ce e cu adevărat important nu e că am învățat să înot. O să fie clar la final.

Al doilea exemplu e legat de bicicleta mea care sîmbătă dimineața s-a dovedit a fi  „pe jantă”.  În condițiile în care merg cu bicicleta peste tot, am resimțit problema asta ca pe o mică tragedie. Nu am niciun fel de scule aici pentru a mi-o repara singur. Sigur, aș fi putut să mă duc undeva cu ea, dar aici serviciile se plătesc foarte scump și eu uneori sînt foarte zgîrcit. Așa că am apelat la un prieten, nu chiar prieten, mai mult un cunoscut și vecin irlandez. Mai vorbisem înainte dar niciodată prea mult. Acum, pentru că știam că el are  „cu ce”, l-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta. Mă gîndeam că o să mă simt îndatorat, după. Dar, departe de asta, faptul că mi-a reparat bicicleta a fost o ocazie excelentă să ne cunoaștem mai bine și acum aproape că aș putea să-l numesc prieten.

Al treilea exemplu nu mai are legătură cu mine, ci o vecină din Germania. Săptămîna trecută a fost într-o vizită în Bosnia și ca să scurtez povestea o să spun doar că în autobuz i-a fost furat portofelul. Cu bani, acte, cărți de credit. Am întrebat-o cum se descurcă acum. Mi-a răspuns că imediat după ce s-a întîmplat asta, unii dintre bosniaci, fiindu-le rușine că așa ceva s-a întîmplat în țara lor (mă întreb dacă eu m-aș fi simțit vinovat dacă asta s-ar fi întîmplat în România, cum era foarte probabil să se întîmple, căci la capitolul ăsta mă îndoiesc că bosniacii ne sînt superiori), au ajutat-o cu bani. La fel și prietenii din grupul din care făcea parte, căci nu era singură în Bosnia. Îmi povestea cît de buni au fost oamenii din jurul ei.

E un lucru teribil să-ți pierzi actele, banii și cărțile de credit, dar, vorba unei reclame Mastercard, parcă, unele lucruri sînt neprețuite. În cazul ăsta suportul pe care l-a simțit venind de la cei din jur.

Cumva speram că bicicleta mea e deasupra bicicletelor de rînd și că n-o să am niciodată o pană, așa că am fost foarte dezamăgit cînd am văzut-o pe jantă. Dar incidentul m-a ajutat să cîștig un prieten.

Faptul că tehnica mea de înot era extrem de proastă, dar faptul că un profesor de înot, al cărui interes era să se asigure că plătesc pentru un curs, a trecut peste asta și mi-a împărtășit gratis din înțelepciunea lui, a fost un lucru frumos-alt cuvînt nu-mi vine în minte. Dacă aș fi știut să înot foarte bine, n-aș mai fi avut ocazia să văd acest lucru frumos.

În toate cele trei cazuri, problema, care nu avea în ea însăși absolut nimic bun, a creat contextul în care s-au întîmplat lucruri frumoase. De aici și pînă la a vedea problema, lucrul nedorit în sine ca pe ceva bun, e o cale lungă pe care unii, probabil beți, o parcurg prea ușor. Dar e remarcabil că în hățișul de întîmplări care creează realitatea cotidiană sau extra-cotidiană, frumosul reușește să răsară chiar și din cele mai urîte și improbabile ocazii. Din păcate, asta nu e deloc o lege a naturii. De cele mai multe ori oamenii se dovedesc insensibili la problemele noastre și atunci ne simțim singuri. Puține lucruri sînt mai greu de suportat decît să te simți singur în sensul absolut al cuvîntului. Rămîne însă întotdeauna speranța iepurelui proverbial care, într-adevăr, poate sări de oriunde.