În decembrie anul trecut, cînd am vizitat Madridul, a fost prima dată cînd, de ziua României, 1 decembrie, am serbat-o și eu. Fabianni, care mai colaborează cu Institutul Cultural Român din Madrid, m-a luat cu el la un eveniment cu specific „național”, unde am văzut pictură (chiar dacă deloc extraordinară) pe tematica  „unirii”, am ascultat muzică românească și am mîncat mîncare tradițională românească. Seara am fost la primul spectacol de dansuri populare românești din viața mea (care, surprinzător, mi-au plăcut destul de mult). Una peste alta, era prima dată cînd mă simțeam și eu mai român decît mă simt de obicei. Dar despre asta am scris și atunci. Am revenit acum doar pentru că ieri am fost la un eveniment organizat de Institutul Cultural Român din Stockholm și mi-am amintit de Madrid. Am ascultat aseară poeziile Ileanei Mălăcinoiu recitate de ea însăși în românește și recitate în suedeză de o poetă suedeză, Maria Lundquist. Sigur, de cînd sînt aici tot aud suedeză, dar aseară pentru prima dată am ascultat poezii recitate în suedeză, și mi-am dat seama că suedeza fără îndoială e  una dintre cele mai melodioase limbi din lume. Oamenii ăștia efectiv cîntă vocalele, uneori, așa că melodios aproape că nici nu mai e o metaforă în cazul suedezei.

Pentru că nu mă pricep la poezie, o să spun doar că mi-au plăcut foarte mult poeziile Ileanei Mălăcinoiu. Și nu doar pentru că le ascultam într-un spațiu străin. Deși, un spațiu străin are deseori curiosul efect de a te ajuta să îl apreciezi cu adevărat pe al tău, acela de care în general ți-e rușine pentru că e așa de neînsemnat pe harta culturală a lumii.

Da, e foarte adevărat că nimeni, absolut nimeni nu s-a împlinit cu adevărat în România. Eliade, Cioran, Brîncuși, Ștefan Lupașcu șînt doar cîteva exemple care îmi vin în minte ale unor indivizi care doar după ce au plecat din țară au putut să explodeze și să lase urme pe harta lumii (dl. O.C., „vinovatul” pentru vizita mea de ieri la Stockholm, îmi șoptea la ureche în timp ce se recitau poezii că, dacă își amintea bine, Andre Breton a spus, într-o citare aproximativă, că e dezgustător să vrei să lași urme). Știe toată lumea că România e un mediu toxic pentru propriile valori, că există o atmosferă de non-valori (nu știu dacă e doar vina comuniștilor care, după cum știe, din nou, toată lumea, sînt și astăzi „la putere”) care împiedică dezvoltarea în voie a valorilor. Așa se face că înfloresc doar florile care își schimbă pămîntul și aerul. Dar în același timp tocmai plecatul ăsta te ajută să îți vezi românitatea într-o lumină colorată mai frumos, chiar dacă asta nu înseamna, la urma urmelor, mare lucru.Pozele astea două sînt făcute la cîțiva pași de sediul ICR-ului din Stockholm și chiar dacă eu n-am „ieșit” extrem de bine, se poate vedea ce poziție frumoasă are clădirea Institutului. Mai mult decît atît, se pare că activitățile organizate de ICR Stockholm au ecouri foarte frumoase în presa suedeză.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s