Arhivă pentru Aprilie, 2010

N-am greșit, știu că de fapt e noaptea Valpurgiei, sărbătoarea păgînă făcută celebră poate cel mai mult de Goethe în Faust. Sigur, ca atîtea alte sărbători ale creștinătății, și asta s-a amestecat cu un sfînt creștin, de fapt o sfîntă care avea un nume asemănător (Sfînta Walpurga), și acum e o sărbătoare…creștină.Doar că azi în Suedia s-a sărbătorit ziua Valpurgiei (în suedeză Valborg, dacă nu greșesc). Fusesem avertizat despre modul ieșit din comun în care se bucură nordicii la venirea primăverii. Astăzi Uppsala a fost plină de oameni, cum un furnicar e plin de furnici. Și parcă fiecare purta pe față un soare al lui personal. N-a fost chiar extazul despre care mi se povestise. O suedeză îmi spunea că, mai mult sau mai puțin, suedezii parcă sînt beți de fericire cînd vine primăvara. N-am văzut nici asta încă, deși am văzut destui beți astăzi pe stradă. Deși nici ăștia nu au fost atît de mulți cum auzisem că or să fie.

Jazz cîntat pe stradă, petreceri cu boxe imense în cluburile Națiunilor, o cursă de ambarcațiuni  improvizate pe rîul care trece prin mijlocul orașului și, un fel de apogeu, aruncarea șepcilor albe de licean în aer, la semnalul Rectorului Universității Uppsala. Am prins cîte ceva din momentele astea în vreo trei clipuri video.

Iată unul dintre paradoxurile care sfîrtecă materia din care sîntem făcuți, probabil carne. Te uiți în jur și orizontul e plin de oameni, de locuri care te atrag doar în măsura în care sînt populate. Geografia e interesantă și tuturor ne plac munții, dar inima turismului e cultura: mergem peste să vedem alt fel de oameni, altfel de locuri, altfel de a fi al oamenilor în locuri.

Ne trage ața înspre oameni. Oricît de indivizi am fi, tot ne dorim să ne pierdem prin mulțime cîteodată, să ne integrăm într-un loc populat, să ne înființăm propria ecologie. Și mai ales, vrem să ne legăm cu ațe de oameni. Să fie subțiri, să le putem rupe oricînd ne vine, dar să ne legăm. Sîntem indivizi doar în măsura în care simțim că avem niște ațe pe care putem să le rupem oricînd. Fără ațe sîntem doar fantome. Așa că ne trezim alergînd înspre oameni. Să zicem că avem noroc și ne găsim un loc. Ne place acolo. Culorile sînt frumoase în jurul nostru, ațele sînt de mătase, muzica ne introduce într-un univers paralel în care domnește un alt fel de viață.

Dar chiar în momentul în care ți s-a îndeplinit visul, momentul în care îl trăiești, îți dai seama l-ai trădat, de fapt. Te uiți în jur și dintr-o dată vraja se rupe odată cu ațele. Dintr-o dată îți dai seama că totul în jurul tău, locul care acum a devenit al tău și tu parte din el, suferă de păcatul originar al identiății cu sine. Adică, nimic nu e mai mult decît ceea ce e. Dar tu vrei mai mult. Ce te vrăjise pe tine nu era cutare sau cutare loc, ci cîntecul de sirenă pe care îl cîntau toate în cor. Sirena asta vrea să te omoare, ca toate sirenele, asta e limpede. Pentru că nu-i poți urma cîntecul cîtă vreme ai un corp. Corpul ăsta poate să se multe dintr-un loc în altul, dar nu le poate îmbrățișa pe toate odată. Nu poate ajunge la sirena care cîntă ademenitor dintr-un pretudineni. Să zicem că o soluție ar fi posibilă. Că te poți dezbrăca de corp pentru cinci minute și că n-ai mai fi limitat la un loc anume. Dar, ah!, asta n-ar fi deloc  o soluție, pentru că vrăjile lumii și ale sirenelor au efect asupra ta doar în măsura în care ești un corp, în măsura în care sîngele îți aleargă prin vene și artere. Paradoxul, așadar, e acela că atîta timp cît ai un corp nu poți avea ceea ce îți dorești, iar cînd ai renunțat la corp, deci poți avea ceea ce înainte îți doreai, nu-ți mai dorești nimic.

Rămîne soluția resemnării și a speranței că poate într-o zi va apărea minunea în carne și oase ce va putea să dea fiecărui loc sonoritatea cîntecului de sirenă ce înainte venea doar dinspre pretutindeni.

De ce trec visele așa de repede? De ce nu rămîne măcar impresia lor, aceea pe care o ai cînd încă n-ai deschis bine ochii, mai multă vreme cu noi, ca mirosul unui parfum foarte scump care ne însoțește toată ziua?  Un răspuns ar fi că, dat fiind că cele mai multe vise pe care le avem nu sînt deloc plăcute, faptul că impresia lor trece așa de repede e un lucru bun. Cu alte cuvinte, uitarea are și în cazul ăsta o funcție bine gîndită. Dar o urmare regretabilă a acestui mecanism care ne ține departe de mirosurile grele ale gunoaielor psihice care ies în fiecare noapte la suprafață în vise, e că la fel de repede uităm și visele frumoase, acelea pe care am vrea să le permanentizăm, să le solidificăm, ba chiar să le trăim în locul vieții.

Un astfel de vis am avut eu azi-noapte. Aș fi vrut să extrag din el doar cîștigul și să uit că a fost un vis, dar se pare că nu pot face asta. Ca toate visele, a avut multe părți încețoșate, însă cu un centru foarte clar, de o claritate dureros de reală și de fericită. A fost un vis aproape mistic. Cineva îmi povestea că după un vis în care l-a văzut pe Dumnezeu, are certitudinea absolută că Dumnezeu există. Mă întreb cum de în cazul ăsta legile firești ale dinamicii visului par să fi fost abolite, adică, cum se face că realitatea acelui vis a reușit să supraviețuiască atît de substanțial visului.

Nucleul clar al visului meu a început să se închege treptat, pînă  a ajuns la centrul incandescent. Mă uit pe cer și parcă ochii mei sînt două telescoape Hubble care scrutează cerul. Dacă stelele sînt atît de aproape sau dacă privirea mea e cea care ajunge la ele, nu are importanță, dar văd sisteme solare cu planete învîrtindu-se în jurul sorilor lor. Cineva e lîngă mine, un străin, și privim împreună. Într-un sistem  solar se pare că o planetă lipsește iar eu simt locul ei gol de pe orbita soarelui. Străinul de lîngă mine scoate, nu știu de unde, o planetă pe care o aruncă pe orbită și completează golul. Ordinea astrelor a fost restabilită și acum se aude din nou armonios muzica sferelor. Apoi acest străin suferă acea metamorfoză specifică viselor în care ceva sau cineva se transformă rămînînd în continuare ce era înainte. Acum e un prieten al meu cu care joc cărți într-un fel de bar și se pare că bem bere împreună. Însă prietenul meu, despre care știu de fapt că este Străinul, face întruna trucuri cu cărțile de joc și alte…minuni, făcîndu-mă din ce în ce mai sigur că de fapt e mai mult decît un simplu om, mai mult decît supra-omul, chiar. Am din ce în ce mai profund certitudinea că cel cu care joc cărți într-o cîrciumă e Dumnezeu-omul.

Ca în orice alt vis, nu atît ceea ce se întîmpla și se poate povesti era important, ci ceea ce simțeam și în consecință nu pot povesti. Bucuria pe care o aveam știind că în fața mea e Dumnezeu-omul, acel om care a stîrnit atîtea controverse în istorie, era nemărginită. Dar fericirea cea mare venea din faptul că acum în sfîrșit înțelegeam paradoxul care a pus în încurcătură atîtea minți (cum e posibil ca un om să fie și Dumnezeu în același timp?!!). Nu doar îl înțelegeam, dar îl contemplam în ceea ce părea să fie o necuprinsă simplitate. Însă Străinul, care acum era prietenul meu și totodată era mult mai mult decît atît, era trist. Eu credeam că îi înțeleg tristețea și am început să îi explic de ce e trist, citîndu-l pe Kierkegaard. Ești trist, îi spuneam, pentru că ești nevoit să fii aici printre noi incognito. Dumnezeu printre oameni dar totodată un simplu om. Nu știu dacă în Iudeea erau cîrciumi, dar dacă ar fi fost, El ar fi fost acolo, stînd la masă cu tot felul de vicioși. Asta a uitat creștinismul despre El, că înainte de orice altceva, El a fost asta: Cel care stă la masă cu bețivii și prostituatele. Și acum, eram cu El în cîrciuma asta și El era trist iar eu îi explicam de ce e trist, cu ajutorul lui Kierkegaard: ești trist pentru că porți povara dumnezeirii tale pe care nimeni nu o știe și nu poate s-o vadă. Ești însăși personificarea ideii de incognito. Dar eu puteam s-o văd, pentru mine nu era incognito, și asta mă făcea fericit.

Apoi, dintr-o dată, am căzut. Masa noastră se pare că era pe marginea unei prăpăstii. Poate, analizînd, era prăpastia fricii de a mă trezi și a mă întoarce în lumea în care contemplarea paradoxului întrupat, așa cum un îndrăgostit își contemplă iubita, va fi dispărut și eu voi rămîne doar cu atît, cu paradoxul și cu credința. Am căzut și știam că prăpastia e fără fund, însă nu mi-era frică. Știam că El e cu mine și că poate să facă o minune. Dar el nu voia să renunțe la incognito, așa că nu putea face o minune. M-a prins de mînă așa cum o persoană neajutorată  prinde pe o alta la fel de neajutorată, singura diferență dintre noi fiind aceea a poziției. El era în poziția de a mă salva. Se pare că nu era suficient de puternic ca să mă ridice pur și simplu, așa că a coborît cu mine în prăpastie, folosindu-se abil de crăpăturile din pereți pentru a evita căderea liberă. Și am ajuns la fundul prăpastiei salvat. Și eram încă o dată fericit.

M-am trezit și fericirea a rămas cu mine cam treizeci de minute. Acum fericirea s-a transformat în nostalgie iar nostalgia poartă în ea însăși sîmburele critic care se întoarce asupra fericirii și îi pune deasupra un mare semn de întrebare. Viața, se pare, poate fi trăită doar sub semnul paradoxului și al credinței. Certitudinea imediată ține de tărîmul visului.

Nu-i așa că atunci cînd pleci undeva, nu contează unde, cînd ieși din pur și simplu din casă, ai sentimentul difuz că ar putea să se întîmple ceva extraordinar? Sau poate nu chiar extraordinar, dar măcar să se întîmple ceva. Eu am sentimentul ăsta mai ales primăvara. Dar nu se întîmplă nimic, niciodată. Însă de fiecare dată cînd uit ceva acasă, de exemplu portofelul, și mă întorc să-l iau, prin faptul că modific acel curs al evenimentelor în care nimic nu se întîmplă niciodată, dau ocazia întîmplării să facă să se întîmple ceva.

Gabriel Garcia Marquez nu s-ar supăra pe mine că i-am parafrazat titlul. Cred că, uneori, dragoste și femeie sînt termeni interschimbabili. După ce acum vreo două luni am bocit puțin după Ingrid Bergman, aseară, în La dolce vita al lui Fellini, am dat peste o altă minune a naturii suedeză, Anita Ekberg (poza asta e o frîntură din una dintre cele mai celebre și frumoase scene din istoria cinematografului). Dacă există vreo țară cu cele mai frumoase femei din lume, atunci acea țară e Suedia. Deși, dacă stai să te gîndești mai bine, ajungi la concluzia că probabil nu există o astfel de țară, că poate frumusețea e distribuită orecum uniform prin lume. Oricum ar fi, un fapt e de la sine eivdent: frumusețea suedeză e mai ascuțită.

Acum ceva timp am scris un fel de eseu despre frumusețe în general și femei frumoase în special. L-am scris în engleză pentru că era pentru revista unui prieten, care publică doar în spaniolă și engleză. Faptul că am pomenit-o pe Anita Eckberg la început, și mai ales că am pomenit-o și pe Ingrid Bergman, nu e deloc întîmplător și îmi deschide calea pentru ceea ce ar putea fi un fel de Post Scriptum la textul Despre femei frumoase și alți demoni. Eu am scris eseul respectiv ca și cum ar fi o singură femeie frumoasă în lume, sau mai bine zis, una ar putea pretinde că e cea mai frumoasă dintre toate. Dacă ar fi așa, atunci ce spuneam acolo ar fi adevărat. Dar prin faptul există multe femei frumoase în lume și că niciuna nu poate pretinde că e cea mai frumoasă din lume, chiar și cea mai frumoasă frumusețe riscînd în orice moment să-și găsească nașul, puterea frumuseții e relativizată, la fel și elementele asociate cu frumusețea și care ar putea fi clasificate drept demoniace.

Rămîne totuși adevărat, și mai exact, trist de adevărat, că frumusețea e, în lumea noastră, doar o altă formă de nedreptate. Îmi cer scuze de la cei care nu pot să citească în engleză. Ceilalți vor avea ocazia să vadă cum se poate tuna și fulgera împotriva frumuseții.

 

Of beautiful women and other demons

 

There are many things in this world that make it not such a nice place to live in. Among these one may name starving children, natural disasters, incurable diseases, wars, death that is end of us all and so on. One could write a book, and a big one too, consisting just in enumerating all the things that are wrong with this world-picture of ours. It would probably not make a bestseller, since every reader would think that he could write the same book and maybe better and bigger. And anyone could probably do that, in virtue of the only qualification necessary, that is to be a citizen of this world.

But no one would think of adding beauty in that list of shame, since beauty is considered one of the best things we have, a pretty good consolation for all the bad things that strike us in this ocean we call life and which, for some reason, seems to be really angry with us. For some beauty is such a big thing as to make the purpose of life itself. I think it was Nietzsche who said that existence is only justifiable as an aesthetic phenomenon. Whatever might have been his real intention in saying that, and this is only for a professional philosopher to know, it’s clear for everyone to see that beauty was ranked pretty high in his hierarchy of things.

It’s a shame that so many fail to see what beauty really is or does. In a world in which justice is just a word to be mocked in courthouses, beauty takes injustice to whole new levels. You can always hope that the world would some day be a  better place, that the kids in Africa will someday stop dying of starvation, that the Powerful of the world will finally  decide that heroin is bad no matter how much money it brings you and put an end to the worldwide slaughter it produces. But you can never hope that some day you will  be prettier than you are today, can you? Some women think they can, but they only end up with breast implants, which is the ugliest thing in the world. It’s true, we can already see the dawns of that brave new world  in which man will finally get to play the part he always wanted to play, that is, God. But genetic manipulation is not yet an option as a remedy of ugliness, and with genetic manipulation, which indeed is confident enough to promise to correct the lack of beauty, we have to pay a price that may very well cost us our humanity.

But leaving aside genetic intervention as a way to assure beauty to our offspring, we live in world in which beauty is distributed to human beings through the blind mechanism of the genes. Some are lucky and get out into the world in athletic bodies, with perfect teeth and perfect symmetry of the face and with hair that falls only when you are sixty nine. Of course, beauty is a mystery that resides in something beyond everything that we could ever hope to put into words. Because beauty is not in athletic bodies or in perfect teeth or perfect symmetry of the face or in hair that falls only when you are sixty nine. One can have all these and still be ugly, and I mean physically ugly, if someone was thinking that I had in mind inner beauty. But the rest of the beings that come to populate this world are less lucky. Just as most people in the world are not bright, to use a beautiful word in a negative form for expressing an ugly situation, in the same way most of the people are not beautiful, using the same round-about way for stating the ugly truth. We come in all sizes and shapes  but most of these would in no way make it to a beauty contest. Perhaps entropy has something to do with this. Perhaps there are more ways of being ugly than there are of being beautiful so that the world we see is just a fair display of materialized probabilities. I have no idea, but I do know that one’s sense of justice should be offended by this state of affairs. I know mine is.

But this is not the worst thing. I am just getting to that one. It is not so bad to be ugly, especially when you have a pretty good chance to find somebody as ugly as you are and for whom you will be a good match. Some may call that love and everyone, no matter how ugly, has a shot at this. Part of the problem is that you, as an ugly person, get to be the unwilling witness of a  permanent parade of beautiful persons proudly displaying their bodies. Now, as never before in history, we have TV and magazines to make a religion out of beauty. It is like someone has made it a personal duty out of daily transmitting this message to most of the world population: in your face, losers!

And this is not all. The lowest affair that beauty gets to be involved in, in its blind journey through our world, is when it meets women. Of course, the woman is the very paradigm of beauty. Everything that is beautiful in the Universe could disappear tomorrow, but if there would be one beautiful woman left, we would still know what beauty is. In woman beauty finds its perfect embodiment so as to make a woman’s skin, a woman’s breasts, a woman’s eyes and lips the very materialization of the essence of beauty. There was a Romanian philosopher, Constantin Noica, who said that women cannot practice metaphysics because they are metaphysics. I don’t know if he was right about that one, had he put it differently, saying that women are not beautiful, they are beauty itself, he would have been fully right. But what seems to be the problem, a  beautiful woman might ask, and one that was actually kind enough to read this far too. The problem is that for a woman beauty is like a demon that possess her and takes her to unconceivable heights or lows, transcending with her in its jaws the walls of what we call human condition. This was- I hope- poetical way to put it, but, presuming that poetry was far from any ability I may have, it was at least metaphorical. And I am afraid I cannot go much farther beyond this metaphor. It would take me way too many pages and knowledge I do not quite posses if I am to put in a discursive and non-metaphorical manner what beauty does to a woman.

Even though this is surely to be the case, let me take just one one step beyond the metaphor. Beauty would not be such a bad thing for a woman if she were to live in the wilderness, in perfect solitude. But the evil takes place when you put a beautiful woman with other people that soon enough will come to have nothing else to do but contemplate her. And who could blame them, because there is no greater and more mysterious force in the physical universe than beauty.

So the beauty is not in itself a bad thing, but only when it becomes reflexive, that is when the woman becomes conscious of her beauty as such. Her beauty, which initially is the most beautiful thing in the world, travels into the people around her which in the process are reduced to the simple function of mirrors and back to her amplified a thousand times and thus becoming the ugliest thing in the world. For the woman now knows that her strength is in her beauty and that it is the most powerful weapon in the world and that there is nothing she can do to improve it or herself. Of course, there are very beautiful women  who refuse to be subdued by their own beauty and wish to rise above it. But there are few who make it. For most of the most beautiful women in the world beauty is all that is takes to be human, and going this way soon deprives them of humanity. Actually this way away from humanity goes in two opposite directions. One  downwards, in the object world, as one can see in pornography where a woman is reduced to her body as a mere object. The other one goes up, in a sort of deification, but equally away from the human condition, with the woman becoming a goddess, way above the conventions, limitations and usual ways of doing that rule over ordinary mortals.

Because this is nobody’s fault, since no one can help being beautiful or admiring beauty as a slave, this is just another tragedy that befalls our world, as if there were not enough tragedies already. I realize that all this rage against beauty may be seen as coming out of the writer’s own frustration with his own ugliness. But, in fact, there are two possibilities that perhaps overlap. First is this already mentioned: a frustrated ugly  person who throws venom at beauty hoping to get rid of it. But it may also be the case that the author is one who has suffered the indifference of a very beautiful woman and now seeks revenge.  In regard to the first one, I will admit in all honesty that I have no idea if I am ugly or not. People, in their function of mirrors, send me mixed up messages about this. I can’t make something very clear out of these messages, but I would dare say that I have reason to believe that I am not very ugly. When it comes to the second option, the reader will have to take my word that no extremely beautiful woman has ever broke my heart. I wish I were so lucky! In fact I was never involved in any way with any woman of extreme beauty, but this may actually  be what will make some say “eureka!”. Perhaps they would be right to say so, I can’t have the last word on this one.

 

Într-adevăr, s-a întors. Azi a fost soare și cald, chiar dacă pentru vreo cinci minute, în timpul prînzului, a plouat. Ah, schimbarea! Era o vreme cînd mi-era frică de ea, deși întotdeauna am iubit-o. Recent am înțeles că schimbarea e totuna cu viața: cu cît ne schimbăm mai mult, cu atît sîntem mai vii.

Am mai vorbit despre sinucigași. Pe unii, de exemplu Romeo și Julieta, îi admir. Pe alții îi disprețuiesc sau doar mi-e milă de ei. Însă toți sinucigașii, și fiecare dintre noi e un potențial sinucigaș, ar trebui să își amintească mereu de vremea de aprilie. Să nu uite niciodată că vremea se schimbă. Uneori e imposibil să ieși din orizontul imediat al poziției în care se întîmplă să te alfi: de acolo moartea rînjește la tine din toate părțile. Dar atît timp cît trăiești, te schimbi, adică îți schimbi poziția. Asta înseamnă că e posibil, chiar foarte probabil, ca vremea să se schimbe în așa fel încît moartea să nu se mai găsească deloc în orizonturile tale. Să ai cîte un soare în toate punctele cardinale.

Ieri am făcut o descoperire epocală. Am aflat și eu, după mai bine de trei luni de cînd sînt aici, că prin rețeaua Universității Uppsala, cea care îmi dă mie internetul, am acces la un număr foarte mare de jurnale academice. Asta poate nu pare cine știe ce, dar e visul oricărui cercetător. Nimic mai frumos decît să stai pe scaunul tău și să ai acces gratuit la publicații prestigioase din toate cîmpurile academice. Așa că am început să sap. Am luat , pentru început, fiecare număr din Journal for the scientific study of religion începînd cu anii 1960. Am ajuns la 1970 și deja am 150 de articole care mă interesează. Cînd o să ajung la zi, o să am atîtea articole, că probabil n-o să le citesc vreodată pe toate, dar cel puțin știu că am epuizat cel mai important jurnal din domeniul sociologiei religiei. E o ușurare și în gîndul ăsta. E o ușurare pentru că pînă ieri mă apăsa gîndul că, deși citesc destule cărți, nu sînt deloc la curent cu ce se publică prin jurnale, și mare parte din viața academică pe acolo se desfășoară. De ieri, orizonturile mele au suferit o expansiune bruscă și azi mă simt mult mai bine. Vreme de aprilie…

Suedezii au o vorbă pentru perioada asta de trecere de la iarna la primăvară: vreme de aprilie.  Vremea de aprilie înseamnă că acum poate să fie soare iar mai încolo poate să ningă. Adevărul și puterea acestei vorbe le-am simțit eu astăzi pe propria mea piele, la propriu. Am plecat de acasă dimineață fără haina de ianră, fără mînuși și foarte optimist. Am revenit din Stockholm de la o întîlnire cu Cărtărescu la care acesta n-a apărut, într-o Uppsală în care ningea ca la Crăciun. Dacă ar fi nins ieri, cînd chiar am  fost la o petrecere de Crăciun, ar fi fost ceva frumos în asta. Dar a nins azi, cind eu nu eram deloc pregătit pentru zăpadă. De la gara centrală din Uppsala sînt mai mult de 8 km pînă la mine acasă, pe care de obicei îi fac cu inima voiasă, fericit că mai ard calorii, că îmi pun creierul să mai elibereze niște endorfine, drogul natural al bunei dispoziții care e injectat în sistem odată cu exercițiul fizic. Dar în seara asta i-am făcut cu vîntul și zăpada abuzînd de corpul meu foarte prost echipat pentru a le face față. Am înfruntat vreme mult mai rea pe bicicletă aici în Uppsala, dar de fiecare dată bine echipat, astfel încît  între miezul verii și miezul iernii, pentru mine nu era nicio diferență.

Gîndul că nu sînt deloc norocos (de ce trebuia să ningă tocmai acum, cînd eu sînt nepregătit?- deși, dacă aș fi verificat prognoza, aș fi știut) făcea ca mîinile înghețate să doară și mai tare iar zăpada ce-mi izbea fața să usture și mai rău. Dar faptul că îmi plîngeam de milă nu avea de-a face cu zăpada de afară și lipsa mînușilor mele, ci cu ceva mult mai semnificativ, despre care mi-e rușine să scriu aici. Am mers mult mai repede decît de obicei iar faptul că pe drum era aproape pustiu mi-a permis să exteriorizez sentimentul de cel mai nenorocit dintre pămînteni sub forma unor strigăte războinice.

Sigur, mintea asta a mea zglobie nu mă lasă nici măcar să-mi plîng de milă liniștit. Îmi aducea mereu aminte că dau dovadă de o lipsă de recunoștință incredibilă, plîngîndu-mă de lipsa norocului. Sînt atîtea feluri în care aș fi putut fi mult mai rău decît sînt. Dar uite că lucrul ăla era ca un ghimpe în carne care mă făcea să urlu, un ghimpe parfumat și otrăvit care face răni în care mîncărimea se amestecă cu durerea.

Pînă și mie, care am trăit experiența, mi se pare ciudat, dar tocmai m-am întors de la o petrecere de Crăciun. Dacă așa o numești, așa e, nu-i așa? La urma urmelor, toate lucrurile sînt ceea ce sînt pentru că există un consens cu privire la semnificația lor. E Crăciun nu pentru că scrie în stele asta, ci pentru că așa a decis cineva-ul colectiv, adică societatea. Pentru seara  asta, un grup de profesori și cercetători de la facultatea de teologie și sociologie din cadrul Universității Uppsala, au decis că e Crăciunul, și uite că a fost. S-a întîmplat așa pentru că la vremea potrivită n-au reușit să facă petrecerea, și au tot amînat-o pînă acum. Se pare că unii iau foarte în serios vorba de duh „mai bine mai tîrziu decît niciodată”.

Și, cum e obiceiul în preajma Crăciunului, am făcut niște excese. Dar dintre cele acceptabile, care nu atrag oprobiul public. Adică am mîncat prea mult. Dar ar fi fost extrem de greu să mă abțin, pentru că erau foarte multe specialități suedeze, în special pe bază de pește. Se pare că suedezii au într-adevăr un loc aparte pentru pește în arta lor culinară. În rest, cum stă bine la o petrecere cu intelectuali, am ascultat  o expunere informală cu privire la diferențele culturale dintre suedezi și norvegieni, ținută de o finlandeză. O chestie interesantă: se pare că norvegiana și suedeza sînt atît de similare, încit un suedez care se duce în Norvegia, poate să vorbească liniștit suedeza acolo. Am mai aflat și vestea cea bună că daneza e mai ușoară decît germana, așa că aș putea să mă apuc s-o învăț, ca să pot într-0 zi să îl citesc pe Kierkegaard în limba în care a scris. O happy day!, dacă o să fie vreodată…

Se zice că Românii sînt cu 100 de ani în urma civilizației. În general, nu prea are  rost să spui că o țară e în urmă, pentru că fiecare țară are calea ei care nu poate fi neapărat comparată cu ale altor țări. Dar uneori rămînerea asta în urmă (care are și avantaje, vorba bancului: în caz că vine sfîrșitul lumii românii nu au de ce să se teamă, ei fiind cu 100 de ani în urmă) îți sare în ochi. O să fac din nou o comparație cu Suedia, dacă tot sînt aici și pot să observ direct cum stau lucrurile. Aici poți să îți cumperi bilet pentru autobuz de pe telefonul mobil. Printre alte avantaje, e și mai ieftin. Un contrast izbitor cu România l-am simțit azi, cînd am încercat să-mi cumpăr domeniu .ro. Aplicația a mers bine, dar cînd a venit vorba de plată, ne-am întors la sapă de lemn, dacă pot să deturnez aici sensul unei metafore bine-cunoscute. Am trei modalități de plată, dintre care cea preferată de vînzător, după cîte pot să-mi dau seama, e aceea de a mă prezenta în carne și oase la sediul ICI. Dar fiind că eu nu sînt tocmai aICI, nu prea pot să fac asta. Una dintre modalități îmi permite să plătesc cu cardul, într-adevăr. Dar ca să fac chestia asta trebuie să trimit un fax cu un formular completat si copie  după card. Aici îmi vine din nou să fac apel la emoticoanele de pe messenger pentru a exprima ce simt. Dacă nici atunci cînd vrei să-ți cumperi o bucățică de internet, ca să zic așa, nu te poți folosi în exclusivitate de internet pentru a face asta, atunci toate bancurile despre rămînerea României în urma istoriei (din cîte îmi amintesc, Cioran era mai radical, după el România era în afara istoriei) sînt adevărate.

Că au mai erupt vulcani în istorie, nu mai trebuie spus. Dar că erupția lui Eyjafjallajokull, vulcanul din Islanda, e un eveniment unic in istorie, probabil nu toată lumea a remarcat. Asta nu pentru că ar fi cea  mai mare eruptie vulcanică nici cea mai devastatoare în termeni de pagube materiale și omenești, ci pentru că ne arată natura lumii moderne. În umbra cenușei lui Eyjafjallajokull, vedem mai clar că lumea a devenit într-adevăr un sat global.

Am auzit zvonuri că în România lumea s-ar teme de efectele cenușei. Dacă zvonurile astea sînt adevărate, vedem mai clar și natura logicii care guvernează poporul Român, în umbra aceleiași cenușe. Și e una comică.  În Suedia nimeni nu se teme că cenușa face aerul irespirabil, și Suedia e mult mai aproape de Islanda decît România. Pentru că aici toată lumea a înțeles că cenușa e periculoasă doar pentru motoarele avioanelor, și de aici incredibilele implicații globale ale unei erupții cît se poate de locale. Toate aeroporturile din UK și Scandinavia au fost închise, se pare. UK și Scandinavia sînt cele mai avansate societăți are Europei, adică reprezintă puncte vitale în furnicarul lumii moderne. Alte două la fel de importante ar fi SUA și Japonia, pentru restul lumii. Eyjafjallajokull a întrerupt legătura dintre Europa și restul lumii iar implicațiile, deși nu neapărat dezastruoase, cu excepția companiilor aeriene care au suferit și suferă în continuare pierderi dezastruoase, sînt extrem de adînci. Sigur, lumea nu se termină odată cu vulcanul ăsta, dar cursul firesc al lumii, văzută ca un întreg, a suferit o deviere semnificativă în urma erupției unui vulcan pe o insulă din Oceanul Nord Atlantic, iar faptul ăsta în sine e foarte interesant.

Ghicitoare

Posted: Aprilie 16, 2010 in Fără categorie
Etichete:, , , ,

Ce fel de biograf, care, presupunem, cînd s-a apucat să scrie o biografie știa prea bine  ce-l așteaptă,  spune : nu am inimă să spun restul acestei povești demne de milă (referindu-se la povestea tragică de dragoste a celui a cărui biografie o scria și care unui om obișnuit nu poate părea decît comică). Sau poate o întrebare mai bună ar fi : ce fel de om pune un biograf în situația să spună așa ceva? Raspunsul : un om atît de rar încît nimeni nu i-a mai semănat în istorie.