N-am avut niciodată un corp perfect, dar mereu mi-am dorit unul. Perfecțiunea e greu de definit. Poate imposibil. O definiție care îmi place spune că perfecțiunea este sentimentul că nu ai vrea să schimbi nimic la ceva ce se întîmplă să privești. E o definiție poate prea vagă, dar care lasă loc pentru subiectivitatea celui care privește și tocmai ăsta e marele ei avantaj.

De aproape trei săptămîni înot în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, dar cel puțin de cinci ori pe săptămînă. M-am apucat la recomandarea cuiva. Ca mai toate lucrurile pe care le-am făcut în viața mea, a trebuit să fiu tras cumva de mînecă și pentru asta. Dar n-am fost tras de mînecă, doar mi s-a recomandat o opțiune pe care eu am îmbrățișat-o. Am îmbrățișat-o pentru că simțeam nevoia de exercițiu fizic și pentru că voiam să-mi testez și limitele corpului, dacă pe cele ale minții le mai pun la încercare din cînd în cînd.

În seara asta am făcut o faptă bună. Pe culoarul pe care înotam (căci se înoată ordonat, cînd e mai multă lume) un bătrînel era oprit și părea că a pierdut ceva în apă. Cînd m-am apropiat de el îmi spune ceva în suedeză. Îi spun că, din păcate, nu știu suedeză. El îmi spune apoi în engleză că și-a pierdut inelul de aur. A văzut că aveam ochelari și s-a gîndit că îl pot căuta pe fundul bazinului (care nu era deloc adînc, cam 1,70 m). M-am dus spre fundul bazinului în locul unde mi-a arătat el și inelul era într-adevăr acolo. M-am gîndit apoi că mulțumirea pe care am văzut-o pe chipul bătrînelului- care își recuperase ceea ce bănuiesc că era verigheta, simbolul unei povești de dragoste poate mai mult sau mai puțin frumoasă, dar era, în orice caz, povestea lui- bucuria de pe chipul lui a valorat mult mai mult decît zece inele de aur. Mi-a trecut prin cap atunci că sînt oameni pe lumea asta care ar fi profitat de situație și ar fi ascuns inelul ăla pe undeva spunînd bătrînelului că nu e de găsit. Poate pare greu de crezut, dar sînt convins că sînt astfel de oameni pe lumea asta. Însă oamenii ăștia, oricît de bogați ar fi de la numeroasele inele furate, să zicem, sînt săraci într-un mod care mă face să-mi fie milă de ei: pentru ei nu există bucuria recunoștinței de pe chipul celui pe care nu l-ai furat, aceea care valorează cît mult aur.

Revenind la corpul meu care e atît de departe de a fi perfect, încep să cred că aș putea să mă apropii de o oarecare perfecțiune, dacă aș înota așa mereu. O să înot încă vreo două luni și o să revin la nemișcarea aceea care îmi dă dureri de cap. O să uit cît de bine mă simt acum cînd înot și cît de posibilă mi se pare perfecțiunea…trupului. Sper să citesc atunci postul ăsta și să mă apuc  iar de înot.

Anunțuri
Comentarii
  1. alin spune:

    Daca l-ai fi luat tu in loc sa il inapoiezi proprietarului, in loc sa scrii postul asta ai fi stat inchis in dulap, tinand inelul in mana cu mare afectiune si spunand: „My precious!…”

  2. Mihai spune:

    Minunat gestul tău de a-i căuta inelul pe fundul apei şi a-l înapoia bătrânului. Sper din tot sufletul că nu ai omis să-i spui că eşti român, fiindcă ştii cam ce renume au românii prin diverse ţări. Dacă ai uitat, din modestie, e clar, să cauţi să-i menţionezi asta bătrânului când îl mai întâlneşti şi staţi de vorbă – fiindcă probabil că o să ai ocazia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s