Să zicem că mergi pe stradă. Ești cu ochii prin vitrine și te împiedici de ceva. Ești împrăștiat/ă pe tot trotuarul. Dincolo de durerea fizică, dacă există, sau de grija că ți-ai murdărit sau stricat hainele, ce doare cel mai mult e sentimentul că sîntem priviți, că am făcut-o lată, la propriu, în public. În realitate, cei care te privesc, cu excepția cîtorva semi-retardați-idioți, nu rîd de tine, ba chiar nu se pot abține să nu se identifice cît de cît cu tine, într-o măsură ce depinde de capacitatea de empatie a fiecăruia. În orice caz, însă, dacă nu vei fi privit cu empatie, cînd te aduni de pe jos, vei fi privit cel puțin cu un pic de simpatie. În niciun caz cei din jur nu or să te disprețuiască, așa cum îți închipui  în momentele alea, într-un fel de reflex psihologic.

Asta arată cît de sensibili sîntem în raport cu fluxul  de atitudini, gînduri, priviri etc care vine de la cei din jur. Am dat un exemplu în care sensibilitatea asta a noastră se arată expusă în raport cu străini, deci cu unii care nu înseamnă nimic pentru noi (fără să conțină, cum zic sociologii, un altul semnificativ) și în care motivul propriu-zis al incidentului e mai degrabă comic. Potențialul lui de a ne transforma imaginea de sine în ochii noștri sau în ochii celor din jur e extrem de redusă. La urma urmelor, și Papa de la Roma se poate împiedica într-un moment de neatenție, și ținînd cont de vîrsta pe care  o are în general Pontifex Maximus, pentru el consecințele ar putea fi grave.

O să încerc să argumentez că una dintre cele mai mari dureri pe care le poate încerca cineva în relația cu ceilalți e produsă de minciună. Cînd un părinte își pierde un copil, nu aș zice că suferina e cauzată de relația cu ceilalți, sau că vîne în mod direct dintr-o anume relație, ci pentru mine întîmplarea asta e mai aprope de o catastrofă naturală.

Ca să mă doară, minciuna trebuie să fie folosită de un altul semnificativ pentru mine și trebuie să fie personală, adică eu să fiu obiectul ei principal. Dacă ne minte Băsescu, ne doare prea puțin. În primul rînd pentru că Băsescu nu înseamnă absolut nimic pentru noi, la nivel personal, și în al doilea pentru că nu mă minte doar pe mine, ne minte pe toți. E imposibil să te simți rănit sau măcar un pic ofensat de o minciună politică. Cînd cineva care înseamnă ceva pentru mine (părinte, iubit/ă, soț/soție, prieten etc) mă minte, e ca și cum ar fi încercat să mă omoare cu un cuțit invizibil. Nu curge sînge, nici gaura nu se vede, dar se simte durerea. Gaura produsă de cuțitul- minciună poate fi atît de reală, chiar dacă nu în termeni fizici, încît se poate ușor transforma într-o gaură neagră ce ar putea să absoarbă cu totul pe cel care ne-a mințit și tot ce ține de el. Minciuna este un atentat metafizic la viața cuiva, pentru că are obiect ceea ce este dincolo-de-fizic, adică spiritul acestuia. Cînd cineva îmi dă o palmă, deși atentatul îmi atinge cumva și spiritul, atacul rămîne în principal orientat împotriva cărnii și din motivul ăsta pagubele rămîn limitate. Cînd cineva mă minte, mă penetrează cu o armă invizibilă care îmi rănește direct spiritul. Prin spirit putem să înțelegem aici orice, mai puțin chestia aia fantomatică care plutește după moarte, căci pentru mine aia e o minciună.

Poate cineva crede că exagerez și dramatizez inutil. Însă doar cineva care n-a fost mințit niciodată ar putea să creadă asta. Căci minciuna ne face întotdeauna să ne resimțim în mod dureros contingentul ontologic. Știu, puteam să mă descurc și fără expresia asta pompoasă, pe care cine știe dacă o pot stăpîni cum trebuie, măcar. Am folosit-o pentru că exprimă concis și cît de cît elegant un adevăr care ar putea fi elaborat în multe pagini. Pe scurt, contingent înseamnă ceva ce poate să fie sau să nu fie, iar ontologicul se referă la ființă.  Cu alte cuvinte, cînd sîntem mințiți ni se transmite într-un mod foarte direct mesajul următor: „ai putea să exiști sau să nu exiști, mie nu-mi pasă- de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, existența ta e momentan un inconvenient pentru mine, așa că o să încerc să acționez ca și cum n-ai exista” Dacă nici acum nu se vede caracterul criminal al minciunii, atunci eforturile mele au fost în zadar și ar trebui să mă gîndesc serios dacă merită să mai încerc vreodată să scriu două vorbe.

În final, o să încerc, în cel mai simplu mod posibil, să spun ce e minciuna pentru mine. N-o să dau o definiție, sau o să dau o definiție funcțională,  pe care am formulat-o aseară într-o discuție cu cineva . Minciuna nu înseamnă distorsionarea, falsificarea, mutilarea, ascunderea  adevărului în general, pentru că minciuna, ca orice alt act uman este colorat în esența lui de intenție. Așadar, ceea ce contează cînd vine vorba de minciună e intenția, care poate fi de a face bine sau de a face rău. Chiar și a glumi în bine sau în rău poate fi plasat pe continuumul care unește polul binelui cu polul răului.

Și adunînd toată greutatea minciunii la nivel personal, căci actorul moral este scena pe care se joacă drama minciunii și adevărului,  o să spun că eu pot să mint fără ezitare atîta vreme cît pot să am certitudinea că, în eventualitatea în care cel care e mințit ar afla, nu ar avea niciun motiv să se simtă rănit (să se supere, ziceam aseară). Și dacă sînt mințit în aceleași condiții, n-o să simt nimic asemănător unui cuțit invizibil care îmi străpunge spiritul.

Comentarii
  1. Mihai spune:

    Cătălin, s-ar putea scrie foarte mult pe tema pe care ai deschis-o azi, dar am să mă limitez la câteva subiecte.

    Ca lingvist cunosc cel puţin două domenii care studiază relaţia dintre limbaj şi acţiune. Mai întâi un domeniu vechi, retorica, deşi nu e parte a lingvisticii, şi care e nu doar ştiinţă ci şi artă. Apoi o ramură a lingvisticii apărută la jumătatea secolului al XX-lea, pragmatica, ce se ocupă cu relaţia dintre limbaj şi acţiune/interacţiune. Poate că nu e întâmplător că pragamtica a fost întemeiată de filozofi care au studiat limba (Charles Morris, H.P. Grice, John Searle…) şi că şi în filozofie există o ramură numită pragmatică. Doctoratul meu în lingvistică a inclus aspecte de pragmatică, aşa că am avut ocazia să citesc destul pe tema asta.

    Un exemplu de lucrare care se apropie de ce ai scris ar fi cartea lingvistului Dwight Le Merton Bolinger, Language the loaded weapon „Limbajul, o armă încărcată”. Relaţia dintre limbaj şi acţiune a inspirat însă şi autori din alte zone decât pragmatica sau retorica. Un scriitor suedez, Philip Johnsson, a scris romanul poliţist Mord med ord „Crimă cu cuvinte” (observi ce joc de cuvinte e în suedeză).

    Nu în ultimul rând: eşti sigur că spriritul dispare după moarte? Din câte ştiu nimeni nu a putut demonstra aşa ceva. Până la urmă e firesc că nu se poate demonstra. După ce kant a făcut ordine în filozofie trăgând o graniţă clară între fizică şi metafizică, a devenit clar că nici o demonstraţie care să treacă peste această graniţă nu e posibilă: religia nu poate influenţa ştiinţa, iar ştiinţa nu are nici o putere de a influenţa ceva din sfera religiei.

  2. ionetecatalin spune:

    Mihai, sint atit de sigur ca spiritul dispare dupa moarte,pe cit sint de sigur de orice alta credinta religioasa pe care o am. Pentru ca, da, credinta asta a mea in murirea naturala a sufletului, ca sa zic asa, e o credinta religioasa. In teologia mea, Dumnezeu a facut omul ca parte din acest Univers material in care traim, si cred ca, daca Dumnezeu are un plan pentru om, si cred ca are, materialitatea asta va juca in continuare un rol esential. Chiar daca, asa cum sintem nevoiti sa credem, va fi un univers reconstruit dupa legi fundamental diferite (de ex. fara entropie etc)
    Dar despre asta s-ar putea scrie mult, cum ziceai tu la inceputul comentariului.
    Cum am mai zis de atitea ori, eu sint convins ca nemurirea naturala a intrat in background-ul crestinismului prin negocierile succesive cu Atena, cu filosofia greaca, si ca n-are nimic crestin in ea.
    In Biblie o sa gasesti texte care spun, de exemplu: „Dumnezeu singur a nemurirea” sau ” va temeti de oameni care pot sa distruga trupul, dar temeti-va de Cel care poata sa DISTRUGA si trupul si sulfetul in iad” Sigur, se pot gasi texte si pentru pozitia opusa, dar dupa parerea mea niciunul nu sta in picioare, nu atit de clar cum stau astea doua sau altele asemanatoare lor. Si in orice caz, conceptia mea nu e bazata pe cutare text biblic, ci pe imaginea de ansamblu pe care o am despre Dumnezeu si despre natura umana.

  3. Mihai spune:

    Cătălin, ştiu că în memoria colectivă se vorbeşte despre „nemurirea sufletului”, dar în Creştinism esenţială e tocmai învierea după moarte. Deci moartea nu e negată, ci faptul că ar fi finalitatea existenţei. Şi când te gândeşti că există atei care nici măcar nu recunosc că există ceva ce se poate numi „spirit”. Eu personal nu am înţeles niciodată ce înţeleg ateii când folosesc cuvântul „suflet”, chiar dacă „ateismul” nu e un curent omogen (de fapt nu e un curent ci mai degrabă o atitudine.

  4. ionetecatalin spune:

    In Crestinism face ravagii doctrina iadului vesnic, care e rezultata din conceptia nemuririi naturale a sufletului. Din moment ce ai postulat nemurirea sufletului, trebuie sa faci cumva sa o integrezi in economia dreptatii divine, si atunci iadul vesnic e singura solutie pentru cei „pierduti”. Si puterea lui vine tocmai din faptul ca a fost atit de bine integrat, ca nerostit sau background (in sensul lui Heidegger).
    Si cum sa nu fie negata moartea daca ai un suflet nemuritor prin natura lui ?
    Sufletul ateilor e „mintea”, dar ateii nu se pot debarasa asa de usor de mostenirea crestina (ceea ce a inteles Nietzsche asa de bine), asa ca folosesc, pe furate, cuvinte ca spirit etc.

  5. Mihai spune:

    Bine ai zis: „pe furate”. Însă vezi că nu e vorba doar de ateii din ţările creştine ci de toţi. Însă observaţia ta e extrem de relevantă. Îmi aminteşte de remarca lui Carlos Fuentes: „În Mexic până şi ateii sunt catolici”. Eu pot oricând să îl parafrazez: „În Suedia până şi ateii sunt protestanţi.” Într-adevăr, în raţionamentul şi discursul oricărui ateu găseşti o paradigmă dogmatică.

  6. Diana Dica spune:

    Sunt minciuni si minciuni, dar unele dor al naibii de tare. Probabil ca te-ai aflat in ipostaza de a fi mintit in felul acesta „ontogenetic”, in care sa te simti inselat, folosit, atacat, poate injosit.

    Mi-a atras atentia articolul acesta in primul rand pentru ca sunt femeie si pentru ca femeia reactioneaza la stimuli emotionali de genul „de ce doare…”.
    Apoi, titlul si-a gasit rezonante intr-o experienta recenta, din care incerc sa ma culeg, sa imi pastrez demnitatea si sa nu reactionez cu aceleasi arme cu care am fost ranita.

    Tu sau altii, gasiti vreo explicatie la astfel de comportamente, in care fiinta umana se auto-satisface prin provocarea de rau celuilalt?

    Schimband subiectul, constat cat de ciudat e felul in care conceptualizezi un fapt ce pare experienta personala. Ai un stil aparte de a scrie care atrage. Vezi sa nu iti creasca cornitze, ca nu te mai citesc.

  7. ionetecatalin spune:

    Probabil ca modul meu de conceptualizare ti se pare ciudat tocmai pentru ca nu origineaza in vreo experienta personala. Cel putin nu una recenta sau dureroasa si de care sa-mi aduc aminte. Am conceptualizat ipotetic, folosindu-ma poate un pic de darul empatiei pe care cred ca il am mai mult decit aveam nevoie si de alte unelte intelectuale ca imaginatia etc

    As incerca sa raspund la intrebarea ta. Probabil ca sint si astfel de aberatii umane care isi gasesc placerea in durerea celorlalti. De fapt, stim bine ca sint. Dar imi place sa cred ca astia sint „statistic nesemnificativi”, cum se zice. In general oamenii ajung sa minta nu pentru ca si-au propus sa-i raneasca pe ceilalti, ci pentru ca sint atit de imaturi spiritual incit nu le pasa de consecintele propriilor „aventuri” asupra celor din jur sau chiar asupra „unuia semnificativ”. Sintem prea egoisti, prea blocati pe propriile satisfactii etc pentru a mai avea un ochi si la cel din jur. Si atunci cind ajungem sa ne ciocnimc cu el, cel mai usor e sa-l mintim, ceea ce echivaleaza cu a ne preface ca nu exista, cum ziceam. Poate e un mod foarte unilateral de a privi minciuna, dar cred ca, dincolo de marea varietate si salate de minciuna asortate care pot fi „gatite”, modul asta de a gindi despre minciuna exprima ceva esential. Cu alte cuvinte, problema nu sint noi, cind sintem mintiti, desi ne simtim raniti si „prost”. Problema nu e sinelui meu, ci e a sinelui celui care minte si care n-a stiut sau n-a vrut (in general din imaturitate, foarte rar, cred eu, din dorinta directa de a rani) sa respecte demnitatea propriului meu sine.

    PS : Ma bucur ca iti place blogul meu si ma bucur ca, dupa ce am vorbit aici despre nemurirea sufletului, vorbim si despre minciuna, ca doar despre asta era vorba de fapt🙂

  8. Fr0z3nasic3 spune:

    Într-adevăr, intenţia pe care o avem conturează fiecare acţiune. Sunt şi minciuni frumoase, de complezenţă, pe care uneori cei dragi le spun pentru a ne scuti de suferinţă. Sau când ne mint prin omisiune, povestindu-ne doar parţial întâmplările, astfel încât să evite declanşarea unor stări de spirit neplăcute pentru vreuna din părţile implicate. Problema e că nu putem ghici ce intenţie a avut cineva atunci când ne-a ascuns în mod deliberat adevărul. Personal, prefer să mă lase pe mine să decid dacă aş fi vrut sau nu să mă mintă. Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga: “Un om cu adevărat liber este acela care nu are nevoie să spună nici o minciună.” (citat aproximativ)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s