În cele mai rafinate și idealiza(n)te definiții ale dragostei, pe care ni le dăm noi înșine, cum putem și noi, sau le luăm din cărți, filme, povești adevărate etc, dragostea este întotdeauna opusă egoismului. Parafrazînd un cîntec celebru, unde e egoism, acolo nu e dragoste, pentru că dragostea reprezintă mereu uitarea-supremă-de-sine, sacrificiu, abandonare în și pentru celălalt și așa mai departe, ni se spune și ne spunem. Și spunîndu-ne asta, trăim o senzație de înălțare sufletească, mulțumiți fiind că, deși probabil nu o să avem noi înșine norocul să trăim dragostea ideală, am atins-o măcar în principiu, adică în definiție.

Îmi pare rău că trebuie să fiu eu cel care strică un moment așa de înălțător, mai ales că omului modern nu-i e dat să trăiască prea multe momente înălțătoare, din moment ce își petrece viața printre rafturi de supermarket, dar definiția asta a dragostei e cel puțin confuză. E confuză pentru că folosim nediferențiat cuvîntul dragoste pentru mai multe feluri de dragoste.  Grecii aveau patru cuvinte diferite pentru dragoste  (agape, filia, eros, storge) fiecare dintre ele cu sensul lui bine definit. Agape e dragostea ca sacrificiu și abandonare supremă de sine, în timp ce eros e într-un fel opusul ei, adică o dragoste care are în centru tocmai sinele celui care iubește. A ghicit deja toată lumea că dragostea romantică, aceea la care visăm cu toții, e eros. Dragostea romantică este întotdeauna strîns legată de amorul propriu. Așa se explică de ce atunci cînd dragostea romantică, eros, nu e împărtășită, ne simțim ca și cum ni se neagă valoarea umană (sînt cuvintele lui Patapievici din Zbor în bătaia săgeții, pe care le folosește cînd își amintește un episod romantic nefericit din tinerețe).

Unii, mai slabi de înger și intoxicați la maxim cu eros, ajung să se sinucidă, deoarece atunci cînd obiectul iubirii lor pleacă și nu se uită înapoi, pleacă cu o parte din propriul lor sine, și partea asta e direct proporțională cu intensitatea sentimentului. Astfel, trezindu-se singur, părăsit de iubire, respectivul se simte jefuit și de propriul sine iar a pune capăt vieții cărnii i se pare doar o simplă formalitate. E trist că în momentele alea eroul nostru nu-și dă seama că ce îl face să se simtă atît de lipsit de valoare nu e dragostea pentru o altă persoană, ci dragostea pentru el însuși. Faptul ăsta e foarte elocvent ilustrat de unele întrebări pe care și le pun toți îndrăgostiții nefericiți:  ce are ăla/aia și nu am eu ? Nu sînt destul de frumos/deștept/bogat  pentru tine ? De ce nu iubește?  și așa mai departe. În toate întrebările astea și altele similiare accentul cade întotdeauna pe eu-ul celui care nu e iubit.

Că e bine sau că e rău, asta nu știu, dar că așa stau lucrurile cînd vine vorba de dragostea romantică, adică de eros, e un fapt indiscutabil. Adică, egoismul e o parte esențială a dragostei romantice, iar dacă are sens vreodată să vorbim despre dragoste necondiționată, în niciun caz nu are sens să vărbim despre dragoste necondiționată atunci cînd vorbim de eros, pentru că eros este dragostea prin definiție condiționată : iubesc ca să fiu iubit, ador ca să fiu adorat la rîndul meu, iar dacă nu sînt iubit și adorat, atunci, dacă stau mai prost cu sinele, am șanse să mă sinucid, iar dacă stau mai bine trec repede peste cel/cea  care nu-mi răspunde la iubire și adorare și încerc să găsesc pe cineva care o va face. Deși poate unora li se va părea o descriere trivializatoare și care aruncă stelele în noroi, nu e nici mai mult nici mai puțin decît o lege a naturii…dragostei. A dragostei romantice, mai exact.

Dacă așa stau lucrurile, și așa stau, concluzia este că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie respectat ca atare. În dragostea romantică nu-mi este permis să mă gîndesc mai întîi la binele tău, să mă însor cu tine din milă etc, pentru că făcînd astfel, adică neglijînd egoismul sau nedînd Cezarului ce al Cezarului, ca să zic așa, încalc legile naturii dragostei iar asta are întotdeauna ca rezultat un dezastru. Dacă cineva prelungește o relație din milă, va observa că, deși momentan amînă suferința celuilalt, nu face altceva decît să își prelungească propria nefericire și să contribuie la agravarea suferinței celuilalt, care mai devreme sau mai tîrziu va exploda. Doar dacă cineva alege să joace rolul unui sfînt toată viața, să își ignore, adică, propria nefericire, are șanse să îl ferească pe celălalt de suferință. Însă prețul plătit e propria nefericire și nici măcar de rezultat nu poți fi sigur, pentru că în dragoste nasul funcționează ca în niciun alt departament al existenței iar partenerul  îți poate mirosi ipocrizia.

Concluzia, care se impune singură, e că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie pe primul loc. Adică, trebuie să mă asigur de la bun început că tu mă poți face pe mine fericit/ă, pentru că nu mai astfel voi fi și eu în stare să te fac pe tine fericit/ă. Pentru cei care aleg să se agațe de o definiție greșită a dragostei, confundînd pe eros cu agape, rezultatul inevitabil este, mai devreme sau mai tirziu, ipocrizia și apoi dezastrul.

Comentarii
  1. Mihai spune:

    Cătălin, nu am apucat să scriu replica la replica ta de la „Moartea” (ce de replici… parcă declanşăm seisme!) dar simt nevoia să scriu o mică remarcă aici. Într-adevăr, vechii greci, care au pus bazele atâtor domenii ale civilizaţiei, ştiau să distingă între mai multe feluri de iubire. Ceea ce e adevărat şi pentru omul mai puţin educat, fiindcă oricine îşi dă seama că într-un fel îşi iubeşte mama, altfel copiii, altfel iubita/soţia, altfel ţara, etc. Dar eu zic că aceste forme ale iubirii nu sunt moduri disjuncte ale ei, ci se pot întrepătrunde. Poţi să iubeşti o femeie şi erotic (şi deci egoist până la „narcisist”, cum remarci tu) dar să şi o respecţi pentru omul care este ea, nu? Chiar dacă nu le întâlneşti la tot pasul, există femei care să îţi inspire şi erota şi filia şi agape… Deci eu nu aş trage o concluzie atât de radicală ca cea pe care ai scris-o în final. Până la urmă poţi să iubeşti şi să fi altruist în acelaşi timp, şi fără să ajungi să te sinucizi, dacă porneşti de la ideea că dragostea implică şi riscul suferinţei. Până la urmă cine vrea să fie sigur că nu o să sufere nu se îndrăgosteşte niciodată, devine un escroc sentimental şi – paradoxal – se expune şi riscului de a se sinucide, în cazul acesta dintr-un preaplin de ruşine şi de dezamăgire faţă de sine însuşi. Dacă e credincios nu se va omorî, dar atunci nici nu va fi un escroc sentimental.

    Eu sunt singur, după numeroase experienţe nefericite în dragoste, iar prietenii mei îmi spun că mă invidiază pentru că sunt singur!! O verişoară care s-a despărţit de prietenul ei după zece ani, mi-a spus că singurătatea de fereşte de suferinţa imensă prin care a trecut ea la despărţire. Deci e clar: dragoste fără riscul suferinţei e imposibilă, sau nu e dragoste, pur şi simplu.

    • ionetecatalin spune:

      Mihai, eu unul as prefera sa mor de suferinta dar sa stiu ca am iubit si am fost iubit macar o zi, macar o ora. Cit despre ce am scris..uneori e nevoie sa exagerezi si sa fii..unidimensional, ca si cum nu ai vedea in parti, pentru a spune ceva. To make a point, cum zic englezii🙂

  2. Alin spune:

    Cateodata, pentru a fi iubit, e nevoie doar sa nu fi porc…

  3. Mihai spune:

    Cătălin, mă văd nevoit să mai scriu ceva din experienţa mea, doar ca să-ţi demonstrez că uneori ne iubeşte cineva fără ca noi să ştim. Îmi cer scuze din nou dacă va fi un comentariu mai lung.

    Când aveam 20 de ani aveam o colegă de 30 de ani, care era măritată şi avea doi copii. În fiecare zi intram în vorbă, ca orice colegi. Nimic deosebit, sau aşa mi se părea mie. Într-una din zile am plecat de spre casă împreună. Am tot stat de vorbă pe drum pe fel de fel de teme. După vreo oră de mers şi de sporovăit, femeia mi-a spus dintr-o dată: „Mihai, aş vrea să-ţi spun ceva.” „Ce?” am întrebat. A tăcut. Eu bănuiam că e vreun subiect mai delicat, dar nu aveam habar ce. Ea a continuat: „Dacă aş putea da timpul înapoi cu zece ani, cu tine aş vrea să merg până la capătul lumii.” Am rămas tablou. La orice „subiect” mă aşteptam, doar la aşa ceva nu. Apoi s-a aşezat pe o bancă şi a zis: „Nu pot să cred că am spus-o. mă simt atât de uşurată…”.

    Mi-am amintit asta acum câtva timp când am primit un mesaj cu cugetări, cum se tot trimit prin e-mail, în care una dintre ele era următoarea: „E 100% sigur: cineva pe care nici nu îl cunoşti, te iubeşte!”. Până la urmă e uşor de înţeles că e aşa: dacă fiecare dintre noi se „îndrăgosteşte la prima vedere” de câte o femeie pe care o vedem câteva clipe în tren sau în metrou, atunci e firesc că se întâmplă şi invers. Când surprinzi o femeie că se uită îndelung la tine adesea e şi asta, chiar dacă nu în toate cazurile.

    Deci nimeni nu are de ce să-şi închipuie că n-a fost iubit de nimeni niciodată. Sigur că „dragostea la prima vedere” nu e nici pe departe dragostea pe care o simţi într-o relaţie, dar în general e primul pas spre ea. Şi eu cred că e un motiv suficient ca nimeni să nu aibă motiv să se simtă deprimat din cauza eşecurilor din viaţa intimă.

  4. Mihai Bala spune:

    Sunt de acord cu faptul ca agape si eros-ul nu trebuie confundate; nu trebuie sa ma incurc intr-o relatie cu o persoana pe care nu o iubesc sau care nu raspunde la iubirea mea. Dar in final, dupa ce am facut alegerea „egoista” si m-am legat de persoana respectiva pt toata viata, atunci nu mai am voie sa fiu egoist (cu exceptia punctelor care tin de „contract”, evident). Inseamna asta ca a disparut eros-ul?

    Felul in care ai scris poate induce ideea ca agape (=altruism) si eros (=egoism) se bat cap in cap si nu se pot impaca. Kierkegaard scrie despre eros, folosind termenul cam ambiguu „prima iubire”:
    „Pentru ca pacatul nu consta in prima iubire ca atare, ci in egoismul ei; or, egoismul apare abia in clipa in care prima iubire reflecteaza, iar astfel e spulberata.” Din asta ar reiesi ca nu poate fi pus semnul „=” absolut intre eros si egoism.

  5. Alin spune:

    Corectez:
    Cateodata, pentru a fi iubit, trebuie doar sa fii onest cu tine, si sa iti spui: Nu fi porc!

  6. ionetecatalin spune:

    Extrem de eleganta intoarcerea, aplauzele mele respectuoase :))

  7. gabi spune:

    nu trbuie confundata dragostea cu dorinta.sunteti tineri si aveti inca multe de invatat.erosul este dorinta,si iti da fericirea pentru putin timp.cu timpul,daca acestui tip de iubire i seadauga incredere,respect,apreciere,atunci se transforma in ceva minunat.este o combinatie intre agape si eros.

  8. ionetecatalin spune:

    In primul rind, dati-mi voie, stimati cititori, sa va prezint pe cel mai important comentator al meu, respectiv gabi, respectiv mama mea :))

    n-am ce sa raspund, in primul rind pentru ca e mama si parintii trebuie sa aiba ultimul cuvint😀 in al doilea pentru ca se aduce in discutie o perspctiva pe care presupun ca numai cineva care a trecut prin viata o poate avea.

  9. ionetecatalin spune:

    As raspunde, dar am gura inchisa😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s