Arhivă pentru Martie, 2010

Realitatea e atît de complexă încît efectul asupra minții e paralizant. Cei mai mulți oameni au o cale simplă în viață. Îi interesează doar firul subțire de ață, care nici măcar nu există, și de care se țin cu încăpățînare pînă la mormînt. Dar de unde să începi cu întrebările cînd vrei să înțelegi pe ce lume trăiești de fapt, cînd vrei să pătrunzi cu privirea prin straturile interminabile de fire care creează realitatea și îi dau consistența de enigmă?

Vestea bună e că orice întrebări ar pune cineva, adică acele întrebări de importanță ultimă, toate ajung inevitabil la Iisus Christos, un om care a trăit acum 2000 de ani și care a spus despre el însuși că este mai mult decît un om. Spiritul ar trebui să încerce un sentiment de ușurare că nu mai trebuie să străbată Universul pentru a găsi răspunsuri, că toate răspunsurile sînt adunate în acest Om. Pilat din Pont, care a întrebat ce este adevărul, avea răspunsul înaintea lui, putea să-L vadă. El a fost mai norocos decît noi, ar putea să zică unii.

Dar noi? Și noi sîntem la fel de norocoși, zic eu. Acest Om a împărțit istoria în două. Asta nu poate s-o nege nimeni sănătos la cap (înainte de Christos și după Christos, nu-i așa?). Dar, oricît ar suna de comic, au fost și sînt unii care pun la îndoială tocmai istoricitatea lui Christos. Cu aceștia nu trebuie să pierdem prea multă vreme, pentru că poziția lor e comică. În schimb, pentru cei mai mulți oameni Christos a fost doar un om bun, un învățător moral, ca Buddha si alții. Aș vrea să arăt în două cuvinte că poziția acestora e și mai comică decît a celor care nu cred că Christos a existat în istorie. Iisus a afirmat de numeroase ori (și nicio critică superioară a Evangheliilor n-ar putea să scoată asta din textul sacru) că El e Dumnezeu. Afirmația asta face imposibil ca cineva să mai spună despre Iisus că a fost doar un om excepțional. Omul ăsta excepțional, care a schimbat istoria, ori a fost cine a zis că a fost, adică Dumnezeu, ori a fost cel mai mare șarlatan din istorie sau n-a fost mai sănătos decît cineva care spune despre el însuși că este un ou, cum zicea cineva. Eu cred că e mult mai grav să spui că ești Dumnezeu decît să spui că ești un ou. Oul e, la urma urmelor, ceva finit, organic, de o complexitate doar gradual mai redusă decît noi înșine. Dar Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul și între El și noi e o prăpastie infinită, un infinit calitativ. Dacă Iisus a zis că a fost Dumnezeu, și a zis, atunci omul acesta care a schimbat istoria nu mai este un simplu om: El este cine a zis că este, adică Dumnezeu?

După ce a dat ocol Universului pentru a găsi răspunsuri, și după ce a s-a odihnit și a fost pentru o secundă fericită că toate răspunsurile erau adunate în acest Om, un singur om, cu un loc în timp și spațiu, ca oricare altul, mintea se află dintr-o dată în fața celei mai mari insulte dintre toate: aceea că acest om, în carne și oase, poate să fie în același timp Dumnezeu.

Toată lumea a văzut filmul lui Mel Gibson, Patimile, și bine a făcut. Întîlnirea cu Iisus în versiunea lui Gibson poate a fost brutală, dar pentru mulți a fost o ocazie rară să stea față în față cu Omul-Dumnezeu și să se gîndească. Oamenii nu prea mai gîndesc azi. Sînt prea grăbiți să strîngă bani și apoi să-i cheltuie. Cam la asta se reduce viața omului modern. Însă în momente de repauz, pînă și omul modern se mai întreabă: “Care e rostul acestui carusel? Mă învîrt în cerc, nu-i așa? Nu mă duce nicăieri, nu-i așa? Ah, parcă mă ia amețeala!” Dar dacă filmul lui Gibson a avut un minus, și a avut cel puțin unul, atunci marele lui minus a fost nu că a exagerat cu violența fizică-mă îndoiesc că e posibilă o exagerare în cazul ăsta- ci minusul fundamental a fost că ne-a prezentat drama omului-Iisus și a ignorat-o cu totul pe cea a lui Iisus-Dumnezeu. Dar acum eu sînt comic, nu-i așa? Poate camera de filmat să pătrundă acolo unde nici măcar mintea, cu singurele ei instrumente, inteligența și imaginația, nu poate să pătrundă? Îmi pare rău că Tarkvosky a murit așa de tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, poate ar fi făcut un film despre Iisus și el s-ar fi priceput să ne arate ceva din drama interioară a omului-Dumnezeu și ar fi lăsat sîngele și efectele speciale pe plan secundar sau le-ar fi lăsat cu totul afară din poveste. Căci ele nu merită deloc locul central în care le-a pus Gibson.

Medicii care au analizat cazul au ajuns la concluzia că inima lui Iisus n-a mai rezistat și a cedat. Deci a murit de inimă frîntă. Cu ceva timp înainte, în grădina Ghetsimani, transpirația lui se transformase în sînge din cauza durerii interioare. Și Gibson vrea să ne vîndă gogoașa că în durerea fizică a constat suferința lui Iisus.

Adevărul e că a făcut și el ce a putut și nu trebuie judecat prea aspru pentru asta. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să încercă să contemplăm adevărata dramă. Și adevărata dramă constă în faptul că acolo, în trup de om, era Cel care a existat înaintea Universului. Cel care a traversat distanța infinită dintre Creator și creat. Dacă Iisus a suferit vreo umilire, aceea nu a fost că a fost scuipat în obraz sau că a fost ucis în cel mai rușinos mod posibil, gol pe o cruce (crucea nu era deloc chestia sfîntă care e azi în mintea creștinilor, ci cel mai rușinos instrument de tortură al vremii), ci umilirea, singura adevărată umilire pentru El, a fost că a devenit om. Că a traversat distanța infinită dintre Dumnezeu și creatură și „a luat chip de rob”. Oh, infinită dragoste! Mintea se blochează cînd încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat de fapt acolo, acum 2000 de ani. Dar nu se blochează la fel și azi cînd încearcă să înțeleagă dragostea? Dacă un îndrăgostit începe să explice de ce s-a îndrăgostit, nu-i așa că e comic?  (și aici calc pe urmele marelui Kierkegaard, dar e inevitabil, pentru că n-a mai stat nimeni așa de limpede și de hotărît în fața Paradoxului, Dumnezeu-omul, așa cum a stat el) Dragostea este misterul ultim și din fericire nu e nevoie să-L înțelegem, ci doar să-l contemplăm, să-l trăim și în cele din urmă să-l credem.

Christos a fost un om în istorie, după cum istoria, ruptă în două de El, ne aduce mereu aminte. Christos a murit. Christos a înviat. Christos e Dumnezeu care e dincolo de istorie. Și nu cere altceva decît să-L iubim și să-L credem. Da, să-L credem. La asta se reduc toate întrebările despre sensul istoriei și sensul vieții. Mintea noastră se poate odihni, în sfîrșit, după atîtea căutări, în dragostea Celui în care poți doar să crezi.

De ce-mi place ploaia

Posted: Martie 30, 2010 in Fără categorie
Etichete:, ,

Am scris textul care urmează acum mulți ani, în jur de 6, 7. Îmi pare rău că nu l-am datat. Cred că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am scris vreodată, dar cred asta nu pentru că aș fi dat în el dovadă de mare rafinament stilistic, ci  pentru că în el am pus una dintre cele mai profunde, tulburătoare și inumane dorințe pe care le-am avut vreodată. Dacă am vreun demon, atunci dorința asta e demonul meu. Îl pun aici exact așa cum l-am scris atunci. Fără corecturi, completări și diacritice.

Imi place ploaia pentru ca face salasluirea obligatorie in mine insumi, acceptabila.

Pentru ca stropii ei, umplind vastitatea spatiului, ma ajuta sa ma resemnez cu infima bucatica de spatiu care mi-e rezervata mie.

Chemarile care ma striga dintr-un pretutindeni, un altundeva cu voce de sirena, infinit mai atractive decit aiciul meu, sint anihilate de muzica monotona a ploii. Cind ploua, sint multumit, nu fericit, ca sint eu insumi.

Faptul de a fi adapostit, fie si in cel mai sarcacios bordei dintre toate bordeiele saracacioase ale lumii, face din locul in care se intimpla sa fiu un autentic buric al Pamintului, o axis mundi, un punct fix in Univers.

Numai traznetele si fulgere sint insidoase fisuri in visul meu de ploaie, ele invadind linistea urechii si odihna ochiului, ucigind monotonia si odata cu ea iluzia, greu cistigata, ca nu-mi doresc sa fiu in alta parte.

Dar le iubesc si pe ele. Le iubesc pentru metafizicele lor suturi in fund prin care ma arunca afara din mine- facind astfel aproape reala, pentru sutimi de secunda, cea mai utopica dintre toate utopiile: dorinta de a fi peste tot in acelasi timp. Iar in momentul de dupa, replierea inevitabila in mine insumi este indulcita de stropii de ploaie, fie ei si amari de toate mizeriile lumii.

Si ma aflu iubind ploaia, pe de o parte, iar pe de alta, tunetele si fulgerele, insa pe fiecare din motive adinc contradictorii: acestea doua din urma pentru ca sint pe gustul acelui vierme al meu care ma roade oricind nu ploua, iar cea dintii pentru ca e in stare sa adoarma acest vierme, facind temporar indezirabil orice loc in care nu sint eu.

Surströmming e numele unei specialități culinare suedeze. E vorba de herring proaspăt din marea Baltică, care pe parcursul unui proces de fermentație în butoaie și apoi în conserve, ajunge să nu mai fie deloc proaspăt dar totodată ajunge una dintre cele mai iubite și în același timp urîte specialități culinare suedeze. Căci cînd vine vorba de Surströmming, din cîte aud există doar două posibilități: să-l iubești sau să-l urăști. Surströmming se vinde în niște conserve care arată ca niște bombe care stau gata să explodeze. Cineva care nu știe despre ce e vorba și vede conservele astea într-un supermarket, se poate speria serios sau îi poate veni ideea de a alerta serviciul de protecție a consumatorului. Din motivul ăsta, comercializarea acestei…bombe culinare a fost interzisă în anumite locuri, cum ar fi aeroportul din Stockholm.

Însă cînd desfaci o astfel de conservă nu riscul de explozie e cel care ar trebui să sperie, ci mai degrabă mirosul toxic eliberat din fabrica de bacterii ce a lucrat non-stop în cutia metalică. Din cauza mirosului, în Suedia e interzis prin lege să desfaci o astfel de cutie în casă. Ai voie s-o desfaci și s-o consumi doar în aer liber. Asta mie îmi sună ca o invitație oficială la picnic din partea statului. Ce stat drăguț e statul Suedez, mai că-ți dau lacrimile cînd te gîndești la ce relație..personală vrea să aibă cu cetățenii lui. N-am avut (ne)norocul să miros cu propriul meu nas chestia asta stricată între limitele comestibilului, dar din cîte aud nu există miros pe lume care să se compare cu el. Altfel spus, dacă ar fi un concurs pentru desemnarea celui mai puturos (nu în sensul de leneș) miros din lume, Surströmming ar cîștiga cu ușurință.

Se pare că specialitatea asta Suedeză își are originea, ca atîtea alte specialități, culinare sau de alt fel, într-un accident istoric. Adică, metoda asta s-a dovedit a fi foarte bună în a transporta pește pe distanțe mari cînd nu ai o hală frigorifică. Omul, inteligent cum îl știm, a învățat să călărească, ca să zic așa, putrefacția (tehnic e fermentație, dar nici putrefacție nu e departe de adevăr și sună mai bine), și s-a înțeles cu ea să-l ducă exact pînă la stația unde avea nevoie să coboare, adică stația dinaintea capătului de linie al necomestibilității totale.

Astfel omul, chestia asta în care se amestecă frumosul și urîtul, binele și răul, inteligența și prostia, pe scurt suma contrariilor prin excelență, a reușit să creeze un fel de mîncare după chipul și asemănarea lui: perfectă combinație între putrefacție și rafinament, atracție și repulsie, utilitate și gratuitate absolută a poftei.

Poftă bună ?




Cineva mi-a zis că visul cu pușcăria a fost ciudat. Apoi Mihai a încercat să îi găsească o interpretare freudiană. Toate astea mi-au amintit de probabil cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată și cred că unul dintre cele mai ciudate vise pe care poate să le aibă o ființă omenească.

Cred că cel mai frumos vis pe care l-am avut a fost pe la 12-14 ani, cînd am visat o fată așa de frumoasă încît m-am îndrăgostit de ea în vis. Doar că dragostea nu s-a terminat cu visul. Cîteva săptămîni bune am avut foarte clar chipul ei în minte și sentimentul pe care l-am avut în vis, că sînt îndrăgostit, a rămas cu mine în toată perioada aia. În general, ești sub impresia unui vis pînă te trezești bine sau cîteva ore după. Sau, cum zicea Alin, jumătate de zi. Dar eu am fost cîteva săptămîni sub imperiul acelui vis. Îmi amintesc că îmi imaginam cum ar fi s-o întîlnesc pe fata aceea în realitate și simțeam permament un gol în stomac pentru că n-o întîlneam deloc. Era și greu, în mica localitate unde eram eu atunci. Și probabil că există doar în vis, fata aia. Din păcate sau din fericire azi nu-mi mai amintesc deloc chipul ei.

Dar să povestesc cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată. Eram acasă, adică la bunicii mei, unde am crescut, în Vîrtoape, Teleorman, România, Europa, Terra, Calea Lactee. Parcă era o reuniune de familie, ca și cum toată lumea aștepta un eveniment important. Și într-adevăr era un eveniment important: eu eram însărcinat și trebuia să nasc. Cînd a venit fericitul moment, toată lumea s-a adunat în jurul meu. Din cîte îmi amintesc, n-a fost o naștere grea. La urma urmelor, sînt bărbat- doar femeile se chinuie la naștere! Am avut tripleți. Trei frumoși pui de pisică. Îmi amintesc și acum cît de puternic era sentimentul de…paternitate. Sau ar trebui să zic maternitate? Oricum, în momentele alea m-am simțit părinte iar sentimentul de duioșie și dragoste pe care îl aveam pentru puii mei era de o intensitate de nedescris. Evident, nu mă miram deloc nici că am născut, nici că am născut pui de pisică, le acceptam pe toate cu naturalețea și firescul ce caracterizeaza cele mai bizare aparții onirice-și asta era, o să fie toată lumea de acord, foarte bizar! Și nimeni altcineva nu se mira. Toată lumea mă felicita și îmi spuneau cît de bine seamănă puii cu mine.  Eu mă uitam să văd dacă e așa, și într-adevăr așa era. Undeva pe chipurile alea de pisică îmi regăseam, metamorfozate, propriile trăsături. Din fericire nu-mi amintesc cine era mama (sau tatăl?), deoarece n-a apărut deloc în vis. Menționez că ăsta a fost tot visul: momentul concepției nu l-am visat deloc. Ăla ar fi fost un vis nu doar bizar, dar scandalos.

PS: Nu vreau să mă gîndesc ce implicații freudiene ar putea avea visul ăsta, dar oricine vrea să-și dea cu părerea, mai ales Mihai, e liber să o facă. Sînt absolut sigur de identitatea mea sexuală, așa că nicio interpretare n-o să mă pună pe gînduri, mai ales că Freud n-a fost pentru mine niciodată un „altul semnificativ”, ca să zic așa.

Am făcut multe vizite în pușcărie în viața mea de consilier de probațiune, dar azi-noapte a fost cea mai intensă. Noroc că a fost în vis, pentru că de data asta nu mai eram un vizitator care își termină treaba și pleacă în maxim două ore (cu excepția comisiilor- colegii știu de ce!), ci eram un locatar permanent al tristei instituții. Știu ce vorbesc, pentru că am vizitat mai multe pușcării și toate sînt triste. Nu mai îmi amintesc ce făcusem ca să ajung acolo. Îmi amintesc doar disperarea și sentimentul că sînt..înfundat, ăsta e cel mai potrivit cuvînt, avînd în vedere implicațiile. Și cînd ești la pușcărie nu de singurătate trebuie să-ți fie frică, ci tocmai de absența ei, adică de prezența celorlalți deținuți. Și tocmai de asta îmi era și mie frică azi-noapte, pentru că știam, așa cum știi doar în vis, că mai mulți deținuți îmi puseseră gînd rău. Acel fel de gînd rău care implică ridicarea săpunului la duș, mai exact. Dar fundul disperării, ca să zic așa, folosind o expresie nimerită în contextul ăsta, l-am atins cînd am aflat că pușcăria în care mă aflam nu era nici Rahova, nici Jilava. Dat fiind că am avut ocazia să cunosc personal directorii celor două pușcării, în vis îmi închipuiam că asta o să-mi asigure o oarecare protecție pe durata executării pedepsei, cum se zice. Dar ghinion, nu era nici Rahova nici Jilava, și m-am trezit astfel condamnat de două ori: odată la pușcărie și a doua oară, și asta era cel mai grav, la compania toxică și violentă a celoralți condamnați.

Poate asta e răsplata pe care o primesc în vis pentru că n-am furat inelul ăla de pe fundul bazinului. Poate dacă îl furam, în loc să ajung cu el în dulap cum zicea Alin și să devin un al doilea sau al nu știu cîtelea Smeagol, poate ajungeam la pușcărie și acolo aș fi visat că sînt în libertate și mănînc vată-pe-băț în Cișmigiu.

N-am avut niciodată un corp perfect, dar mereu mi-am dorit unul. Perfecțiunea e greu de definit. Poate imposibil. O definiție care îmi place spune că perfecțiunea este sentimentul că nu ai vrea să schimbi nimic la ceva ce se întîmplă să privești. E o definiție poate prea vagă, dar care lasă loc pentru subiectivitatea celui care privește și tocmai ăsta e marele ei avantaj.

De aproape trei săptămîni înot în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, dar cel puțin de cinci ori pe săptămînă. M-am apucat la recomandarea cuiva. Ca mai toate lucrurile pe care le-am făcut în viața mea, a trebuit să fiu tras cumva de mînecă și pentru asta. Dar n-am fost tras de mînecă, doar mi s-a recomandat o opțiune pe care eu am îmbrățișat-o. Am îmbrățișat-o pentru că simțeam nevoia de exercițiu fizic și pentru că voiam să-mi testez și limitele corpului, dacă pe cele ale minții le mai pun la încercare din cînd în cînd.

În seara asta am făcut o faptă bună. Pe culoarul pe care înotam (căci se înoată ordonat, cînd e mai multă lume) un bătrînel era oprit și părea că a pierdut ceva în apă. Cînd m-am apropiat de el îmi spune ceva în suedeză. Îi spun că, din păcate, nu știu suedeză. El îmi spune apoi în engleză că și-a pierdut inelul de aur. A văzut că aveam ochelari și s-a gîndit că îl pot căuta pe fundul bazinului (care nu era deloc adînc, cam 1,70 m). M-am dus spre fundul bazinului în locul unde mi-a arătat el și inelul era într-adevăr acolo. M-am gîndit apoi că mulțumirea pe care am văzut-o pe chipul bătrînelului- care își recuperase ceea ce bănuiesc că era verigheta, simbolul unei povești de dragoste poate mai mult sau mai puțin frumoasă, dar era, în orice caz, povestea lui- bucuria de pe chipul lui a valorat mult mai mult decît zece inele de aur. Mi-a trecut prin cap atunci că sînt oameni pe lumea asta care ar fi profitat de situație și ar fi ascuns inelul ăla pe undeva spunînd bătrînelului că nu e de găsit. Poate pare greu de crezut, dar sînt convins că sînt astfel de oameni pe lumea asta. Însă oamenii ăștia, oricît de bogați ar fi de la numeroasele inele furate, să zicem, sînt săraci într-un mod care mă face să-mi fie milă de ei: pentru ei nu există bucuria recunoștinței de pe chipul celui pe care nu l-ai furat, aceea care valorează cît mult aur.

Revenind la corpul meu care e atît de departe de a fi perfect, încep să cred că aș putea să mă apropii de o oarecare perfecțiune, dacă aș înota așa mereu. O să înot încă vreo două luni și o să revin la nemișcarea aceea care îmi dă dureri de cap. O să uit cît de bine mă simt acum cînd înot și cît de posibilă mi se pare perfecțiunea…trupului. Sper să citesc atunci postul ăsta și să mă apuc  iar de înot.

Să zicem că mergi pe stradă. Ești cu ochii prin vitrine și te împiedici de ceva. Ești împrăștiat/ă pe tot trotuarul. Dincolo de durerea fizică, dacă există, sau de grija că ți-ai murdărit sau stricat hainele, ce doare cel mai mult e sentimentul că sîntem priviți, că am făcut-o lată, la propriu, în public. În realitate, cei care te privesc, cu excepția cîtorva semi-retardați-idioți, nu rîd de tine, ba chiar nu se pot abține să nu se identifice cît de cît cu tine, într-o măsură ce depinde de capacitatea de empatie a fiecăruia. În orice caz, însă, dacă nu vei fi privit cu empatie, cînd te aduni de pe jos, vei fi privit cel puțin cu un pic de simpatie. În niciun caz cei din jur nu or să te disprețuiască, așa cum îți închipui  în momentele alea, într-un fel de reflex psihologic.

Asta arată cît de sensibili sîntem în raport cu fluxul  de atitudini, gînduri, priviri etc care vine de la cei din jur. Am dat un exemplu în care sensibilitatea asta a noastră se arată expusă în raport cu străini, deci cu unii care nu înseamnă nimic pentru noi (fără să conțină, cum zic sociologii, un altul semnificativ) și în care motivul propriu-zis al incidentului e mai degrabă comic. Potențialul lui de a ne transforma imaginea de sine în ochii noștri sau în ochii celor din jur e extrem de redusă. La urma urmelor, și Papa de la Roma se poate împiedica într-un moment de neatenție, și ținînd cont de vîrsta pe care  o are în general Pontifex Maximus, pentru el consecințele ar putea fi grave.

O să încerc să argumentez că una dintre cele mai mari dureri pe care le poate încerca cineva în relația cu ceilalți e produsă de minciună. Cînd un părinte își pierde un copil, nu aș zice că suferina e cauzată de relația cu ceilalți, sau că vîne în mod direct dintr-o anume relație, ci pentru mine întîmplarea asta e mai aprope de o catastrofă naturală.

Ca să mă doară, minciuna trebuie să fie folosită de un altul semnificativ pentru mine și trebuie să fie personală, adică eu să fiu obiectul ei principal. Dacă ne minte Băsescu, ne doare prea puțin. În primul rînd pentru că Băsescu nu înseamnă absolut nimic pentru noi, la nivel personal, și în al doilea pentru că nu mă minte doar pe mine, ne minte pe toți. E imposibil să te simți rănit sau măcar un pic ofensat de o minciună politică. Cînd cineva care înseamnă ceva pentru mine (părinte, iubit/ă, soț/soție, prieten etc) mă minte, e ca și cum ar fi încercat să mă omoare cu un cuțit invizibil. Nu curge sînge, nici gaura nu se vede, dar se simte durerea. Gaura produsă de cuțitul- minciună poate fi atît de reală, chiar dacă nu în termeni fizici, încît se poate ușor transforma într-o gaură neagră ce ar putea să absoarbă cu totul pe cel care ne-a mințit și tot ce ține de el. Minciuna este un atentat metafizic la viața cuiva, pentru că are obiect ceea ce este dincolo-de-fizic, adică spiritul acestuia. Cînd cineva îmi dă o palmă, deși atentatul îmi atinge cumva și spiritul, atacul rămîne în principal orientat împotriva cărnii și din motivul ăsta pagubele rămîn limitate. Cînd cineva mă minte, mă penetrează cu o armă invizibilă care îmi rănește direct spiritul. Prin spirit putem să înțelegem aici orice, mai puțin chestia aia fantomatică care plutește după moarte, căci pentru mine aia e o minciună.

Poate cineva crede că exagerez și dramatizez inutil. Însă doar cineva care n-a fost mințit niciodată ar putea să creadă asta. Căci minciuna ne face întotdeauna să ne resimțim în mod dureros contingentul ontologic. Știu, puteam să mă descurc și fără expresia asta pompoasă, pe care cine știe dacă o pot stăpîni cum trebuie, măcar. Am folosit-o pentru că exprimă concis și cît de cît elegant un adevăr care ar putea fi elaborat în multe pagini. Pe scurt, contingent înseamnă ceva ce poate să fie sau să nu fie, iar ontologicul se referă la ființă.  Cu alte cuvinte, cînd sîntem mințiți ni se transmite într-un mod foarte direct mesajul următor: „ai putea să exiști sau să nu exiști, mie nu-mi pasă- de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, existența ta e momentan un inconvenient pentru mine, așa că o să încerc să acționez ca și cum n-ai exista” Dacă nici acum nu se vede caracterul criminal al minciunii, atunci eforturile mele au fost în zadar și ar trebui să mă gîndesc serios dacă merită să mai încerc vreodată să scriu două vorbe.

În final, o să încerc, în cel mai simplu mod posibil, să spun ce e minciuna pentru mine. N-o să dau o definiție, sau o să dau o definiție funcțională,  pe care am formulat-o aseară într-o discuție cu cineva . Minciuna nu înseamnă distorsionarea, falsificarea, mutilarea, ascunderea  adevărului în general, pentru că minciuna, ca orice alt act uman este colorat în esența lui de intenție. Așadar, ceea ce contează cînd vine vorba de minciună e intenția, care poate fi de a face bine sau de a face rău. Chiar și a glumi în bine sau în rău poate fi plasat pe continuumul care unește polul binelui cu polul răului.

Și adunînd toată greutatea minciunii la nivel personal, căci actorul moral este scena pe care se joacă drama minciunii și adevărului,  o să spun că eu pot să mint fără ezitare atîta vreme cît pot să am certitudinea că, în eventualitatea în care cel care e mințit ar afla, nu ar avea niciun motiv să se simtă rănit (să se supere, ziceam aseară). Și dacă sînt mințit în aceleași condiții, n-o să simt nimic asemănător unui cuțit invizibil care îmi străpunge spiritul.

Dacă Nietzsche a rămas pentru ceva în istorie, atunci se poate argumenta că a rămas pentru anunțul lui epocal: Dumnezeu e mort! Pentru mulți, Nietzsche e identificat cu moartea lui Dumnezeu și doar atît. În același timp, multe dintre strălucitele lui aforisme au intrat în folclor deja, fără ca cei ce le folosesc să știe cine le-a fost tată. De exemplu : Ce nu te omoară te face mai puternic sau Dacă cineva are un de ce se poate împăca cu orice cum. Dar soarta asta e inevitabilă pentru oricine ajunge suficient de mare pentru a penetra cultura populară.

Unii se gîndesc la Nietzsche ca la un criminal sadic al lui Dumnezeu, deși în realitate el a fost mai degrabă medicul legist care a constatat cu tristețe decesul. Că Dumnezeu nu era așa de mort cum credea Nietzsche și modernitatea în general acum o sută și ceva de ani, sau mai bine zis că decesul era mai degrabă social decît ontologic, e un caz celebru de eroare medicală în constatarea decesului, dar nu asta mă preocupă acum. Ce mă preocupă e să-i fac un pic de dreptate lui Nietzsche, care departe a fi fost un criminal sadic, a fost cel puțin în aceiași măsură, dacă nu mai mult, unul dintre cei care au resimțit cel mai dureros moartea lui Dumnezeu, alături de Dostoievski și alții (Poate trebuie să fac distincția: Dostoievski a resimțit-o ca pe o posiblitate în timp ce Nietzsche a trăit-o ca pe o realitate)

Ca singur argument, care, cel pentru mine, e mai mult decît suficient, o sa redau un pasaj scurt din Știința voiasă, într-o traducere personală după o traducere din engleză. Din păcate nu știu germană și aproape că îmi vine să bocesc din cauza asta.

„Cum de am fost in stare să bem marea? Cine ne-a dat buretele cu care să ștergem orizontul? Ce am făcut, cînd am desfăcut pămîntul de soarele lui? Încotro se mișcă acum? Încotro ne mișcăm noi? Departe de toți sorii? Oare nu sîntem într-o continuă cădere? Înainte, în părți, înapoi și în toate direcțiile? Mai există un sus și un jos ?  Nu cumva rătăcim printr-un nimic infinit? Oare nu sîntem bîntuiți de vid? Nu s-a făcut mai frig?” ? (sublinierea mea)

Se spune că o țară are conducătorii pe care îi merită. Dacă asta e adevărat, atunci ar putea fi adevărat și că o țară își are bloggerii pe care îi merită. Mă refer la cei mai celebri, desigur, nu la mine, care sînt o particulă de praf nesemnificativă în blogosferă. Din cîte știu eu, ce i mai celebri bloggeri români sînt Mircea Badea și așa-numitul Zoso. Aș putea să aflu ușor poziția fiecăruia în clasamentul general al blogurilor, dar prefer să mă bazez pe ce știu din auzite. Am motivele mele.

Dacă arunci o privire pe blogurile lor, nu poți să nu fii uimit de vidul care le dă conținutul. Sună paradoxal, dar din păcate nu e blogosfera singura sferă românească în care vidul trece drept substanță. La Mircea Badea găsești un fel de retorică a cotidianului prin care vrea să dea o notă personală banalului. Dar tocmai de aici limitarea fundamentală: banalul, oricît de personal, tot banal rămîne. La Zoso vidul vine din altă parte: găsești puține lucruri la el pe care nu ai putea să le găsești în altă parte ( pe siteul cutărei firme, de exemplu). Iar în momentul în care vrea să devină personal, cade cu totul în rizibil, ca atunci cînd se ia de fumători, bine intenționat și cu totul lăudabil, de altfel, și ajunge, printr-o misterioasă dialectică, să dea verdictul că fumatul, mașinile scumpe și internetul sînt chestii de lux. Mulți dintre numeroșii lui cititori au rămas nedumeriți, și pe bună dreptate. Sînt curios dacă a încercat să se explice cumva, dar nu vreau să-i mai dau și eu click-uri. Are destule.

Cineva ar putea spune că postul ăsta e izvorît din frustrarea mea că nu sînt citit. Sigur că ar avea dreptate. Dar nu e asta tot. Postul ăsta mai e izvorît și din întrebarea fundamentală: ce spune despre poporul român faptul că Mircea Badea și Zoso sînt cei mai iubiți dintre bloggeri? Răspunsul la întrebarea asta nu e deloc măgulitor pentru el, pentru poporul român, adică. Poate fi pentru Badea și Zoso, dar pentru români ar fi mai bine să rămînă nedat.

Un prieten bun cu preocupări și înzestrări literare, Fabianni Belemuski, care locuiește în Madrid, a pus pe roate un vis care mi-a trecut și mie prin cap. Dar lucrurile care îmi trec mie prin cap de obicei rămîn acolo. Ceea ce poate, într-adevăr, e un lucru bun. Din fericire ideea de a crea o revistă literară care i-a trecut lui Fabianni prin cap, nu a rămas acolo. Dovada se poate accesa cu un simplu click chiar și de aici, de pe blogul meu. Revista se cheamă Cuadernos Literarios și conține proză, poezie, eseuri, etc, în limba spaniolă și engleză. Eu spaniolă nu știu, dar trăiesc cu impresia că știu, cît de cît, engleză, așa că am scris și eu ceva. Eseul, intitulat Of  beautiful women and other demons, poate fi citit aici și în el dau cîteva ture foarte nervoase frumuseții, ca și cum aș avea ceva de împărțit cu ea. Cei care au citit textul și mi-au dat feedback au zis că nu e rău. Așa că, din moment ce nu e rău, invit să judecați dacă nu cumva o fi chiar bun. Designul paginii web care găzduiește revista a fost făcut de fratele meu mai mic, Ionuț. În concluzie, sînt mîndru atît de Fabianni, cît și de Ionuț, deși amîndoi or să fie cumva nemulțumiți de calitatea acestei recunoașteri publice.

PS: Dacă cineva are nevoie de o pagină web, din cîte știu eu fratele meu lucrează foarte ieftin. Mă întreb de ce nu-mi fac și eu un blog mai sofisticat, pe un domeniu unde aș putea să fiu mai vizibil. Probabil, dacă nu l-am supărat cu ceva în ultima vreme, Ionuț mi-ar aranja gratis pagina. La urma urmelor, cred că scriu ceva mai bine decît mulți bloggeri care se laudă că fac bani din chestia asta. În orice caz, eu nu vreau bani, vreau doar faimă. În seara asta am vizitat și eu blogul unui astfel de om de succes, și am fost întîmpinat de cîteva referiri succesive- foarte explicite, în modul ăla cel mai explicit posibil pe care îl știe toată lumea, de fapt- la actul excreției. Îngrășămînt pentru blogosferă?