Dumnezeu nu joacă zaruri

Povestea pe care fizica modernă (quantum physics) ne-o spune despre realitate e fără îndoială cea mai fascinantă și mai plină de semnificații dintre toate poveștile pe care ni le spune știința. Contrar universului determinist pe care îl pomeneam în postul de ieri, mecanica cuantică ne spune că trăim într-un univers în care realitatea este în principiu impredictibilă. Mecanica cuantică e nișa cît se poate de științifică prin care intră libertatea în lume. Cea mai celebră formulare e în principiul indeterminării al lui Heisenberg. Ideea asta, înțeleasă cum trebuie, ar trebui să facă părul oricui și de peste tot să se ridice băț. E uimitor de frumoasă! Desigur, minți nu mai puțin geniale decît a lui Einstein s-au revoltat împotriva ei, formularea lui Einstein intrînd în istorie. El nu a putut să accepte natura fundamental haotică și impredictibilă a realității celei mai profunde, pe motiv că „Dumnezeu nu joacă zaruri”.  Nu că Einstein ar fi crezut într-un Dumnezeu personal și nu ar fi putut să accepte că între hobby-urile acestuia ar intra și jucatul de zaruri. Einstein nu credea într-un Dumnezeu personal, dar credea, ca mulți astăzi, într-o forță (da, exact ca în Star Wars) care stă în spatele minunii de Univers în care trăim. Niels Bohr, care a contribuit decisiv la înțelegerea atomului și particulelor subatomice, deci a mecanicii cuantice, a spus despre remarca prietenului său: „Cine e Einstein ca să-i spună lui Dumnezeu ce să facă?”

Despre libertate și modernitate

Astăzi, nouă oamenilor ne place să ne uităm înapoi înspre o istorie întunecată și să ne considerăm mai liberi și mai deștepți decît toate generațiile dinaintea noastră. Condescendența asta s-a născut odată cu Iluminismul, cred. Individul și-a cîștigat libertatea în raport cu prescripii sociale care îi spuneau pînă la cel mai mic detaliu cum să-și trăiască viața, iar societetatea însăși și-a cîștigat și ea libertatea în raport cu autorități implacabile cum ar fi regi sau zei. Astăzi domnește democrația, dacă se poate spune așa, iar cușca de fier a religiei a fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Da, în special în raport cu religia îi place lumii noastre să se considere liberă, ca și cum asta ar fi libertatea supremă: să nu mai fii obligat să asculți de preceptele iraționale, dogmatice și absolute ale religiei: iată rețeta fericirii, ne spune bucătarul ce învîrte de zor în supa deloc primitivă a modernității.

Dar modernitatea în care trăim e străbătută de numeroase paradoxuri, unele mai dramatice decît altele. Cînd vine vorba de libertate, paradoxul stă în faptul că știința ne-a explicat lumea în totalitate, pînă la ultima celulă, ultima bucățică de ADN, pînă la ultimul atom (acum ne chinuim să cîntăm la înseși „corzile” realității (vezi string theory ) dar deocamdată degetele noastre butucănoase nu pot atinge acele izvoare fine ale materiei.) Și dacă ne-a explicat, ce?, poate să întrebe cineva. Ce paradox vezi în explicație? Știința se vrea afirmarea supremă a libertății umane, dar afirmîndu-se, libertatea noastră și-a descoperit în explicație propria și absoluta negație. Materialismul absolut care domină astăzi scena gîndirii omenești (desigur, sînt bastioane de rezistență ici și colo, dar în măsura în care putem vorbi de o ideologie mondială, aceasta este în zilele noastre materialismul metodologic, sau absolut, sau umanismul exclusivist) a spus-o clar: liberul arbitru e o iluzie. Și pentru o știință care are pretenția că poate să explice totul, e logic să fie așa. Dacă omul nu e nimic mai mult decît un anume fel de a aranja atomi, explicabil în totalitate prin legile fizicii și ale biologiei, atunci TOT ce e omul, tot ce poate să facă și să gîndească e determinat de aceleași legi. Dacă avem de-a face cu un criminal, e pentru că în el  „instinctul social”  nu s-a dezvoltat cum trebuie. Dacă avem de-a face cu un alcoolic sau dependent de heroină, e pentru că zestrea lui genetică ( genetic make-up) l-a predispus la asta.

Libertatea omenească a ajuns prin științe la culmi atît de înalte, încît în curînd înseși temeliile dreptului or să se trezească în aer. Ce motiv ai mai avea să trimiti pe cineva la închisoare pentru orice fel de infracțiune dacă respectiva acțiune e explicabilă în totalitate prin factori externi lui? Căci nimeni nu-și alege zestrea genetică sau mediul în care crește.

E o profeție asta. Aș fi vrut s-o fac în altă parte, poate în vreo revistă de specialitate sau măcar pe vreun blog cu popularitatea prodigiousului Mircea Badea. Dar poate a fost făcută deja, căci fără îndoială nu sînt eu primul care observă paradoxul libertății moderne.

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.

Soare nordic

În decembrie, multă lume îmi plîngea de milă că plec iarna în Suedia. Suedia e o țară nordică și, merge vorba, se moare de frig. Mă uit pe fereastră și sorele strălucește destul de îndrăzneț și chiar dacă nu mai picură apa de prin țurțuri ca ieri, nu e foarte frig, după cum se poate vedea aici.

În schimb, în România ninge, după cum se poate vedea  aici sau dacă te uiți pe fereastră,  și au fost cîteva locuri pe unde temperatura a scăzut pînă la minus 35 de grade. Suedia e o țară foarte lungă (dacă o ții de capul sudic și lași partea nordică să alunce în jos, cred că ajunge pînă la București), așa că urcă foarte mult înspre nord. Poate a fost la fel de frig pe undeva prin nord, dar aici unde sînt eu, aproape în sudul extrem, cel puțin de cînd am ajuns eu nu cred ca temperatura a scăzut vreodată sub minus 10 grade.

Morala? Cine rîde la urmă rîde mai bine !  😀

Multe lumi

Trăim sub iluzia că există o lume. Oadată  cu globalizarea, iluzia asta devine din ce în ce mai puternică. Globalizarea nu înseamnă că avem din ce în ce mai mult o lume, ci că numeroasele lumi care se ciocnesc, războiesc, îmbrăișează devin din ce în ce mai afundate în iluzia uneia singure. Dar în realitate  avem în continuare numeroase lumi, poate din ce în ce mai multe, căci realitatea modernă înseamnă înainte de orice fragmentare, dizolvare a ceea ce altă dată era solid.  Vorbeam astăzi cu un african din Ghana care e aici în Uppsala pentru un master. E un tip pe la 35 de ani care vorbește o engleză foarte proastă, dar pe care am reușt să-l îneleg cît de cît. Vorbind cu el, mi-am amintit de toate filmele despre Africa pe care le-am văzut, filme ca Hotel Rwanda și Blood Diamond, în care sînt prezentate frînturi din nesfîrșita dramă a unui continent parcă blestemat. După părerea lui, mi-a spus numele dar a sunat atît de străin încît ar trebui să-l mai aud de o sută de ori ca să-l rețin, toată lumea contribuie la drama Africii. Și înțeleg ce vrea să spună. Americani, europeni, toți și-au tăiat bucăți din ce are Africa de oferit și i-au lăsat pe africani să se taie între ei pentru frimituri, fără să le pese, fără sa verse o lacrimă. Cum a fost în 90 cu conflictul din Rwanda, cînd toate marile puteri au asistat fără să clipească cum în citeva zile au fost omorîți sute de mii de oameni. Fără îndoială, secolul 20 a fost cel mai negru din istoria omenirii! Și cînd te gîndești că sînt unii care cred că religia e principala sursă de conflict. Secolul  20 n-a avut nimic de-a face cu religia, cu excepția 9/11, și cu toate astea reprezintă cel mai sîngeros tablou din istoria omenirii. Comunism, cu milioanele de morți necesare revoluției proletare, fascism, cu milioanele lui necesare purificării rasiale, războaie mondiale pentru supremație și putere-toate motivate de ideologii cît se poate de seculare, adică fără nicio legătură cu religia. Dar am divagat. Vorbeam de Africa. Am terminat și cu Africa însă.  Nimic din ce ar putea spune cineva, fie el și Nelson Mandela, nu ar putea să schimbe lumea aia. Curios, prietenul meu din Africa crede că se poate, cu un guvern bun. Dar pînă acum au fost  toate rele. Bine că viitorul e deschis, nu-i așa?

Lumea românilor, cu nemulțumirile și nefericirile  lor, rămîne înshisă și nepăsătoare la lumea africanilor, ale căror nemuțumiri și nefericiri ar putea să stoarcă lacrimi din cer (vezi filmul Tears from the sun). La fel cum lumea suedezilor rămîne înshisă și nepăsătoare la lumea românilor. Uneori lumile astea se întîlnesc în discursul Comunității Europene, dar sînt doar întîlniri fictive, trecătoare ca zborul porumbelului păcii.

Acum îmi dau seama că voiam să scriu despre cu totul altceva. Voiam să scriu despre mica lume adventistă de aici din Uppsala. Eram obișnuit cu o biserică mare și plină de copii, tineri etc. Am venit aici și am găsit 30 de moși și babe. În primele minute mi-am zis că nu o să mai dau pe acolo. L-am întîlnit apoi pe John, un american de 29 de ani care e într-un program post-doctoral în fizică nucleară. Da, e un tip interesant, nu mă gîndeam că o să întîlnesc vreunul dintre ăștia în carne și oase. Mă mulțumeam să dau mîna cu ei prin cărți. Apoi mai e și Christian, un tînăr din Austria care e doar un exchange student, tot în fizică. Perspectiva mea mai umanistă se completează destul de bine cu a lor, mai riguroasă, specifică științelor naturii. În orice caz, am decis că merită să mai merg la biserică. Acuma mi se pare că pînă și bătrîneii ăia au farmecul lor. Și, în plus, în fiecare sîmbătă au grijă să pregătească un prînz delicios, ceea ce nu e deloc de neglijat. No sir!

Un alt fel de Casanova

Cartea lui Charles Tayolor de care ziceam în ultimul post, A secular age, a fost dezbatuta si azi la o conferință la care am fost invitat și eu în ultimul moment. Ca spectator, desigur. Dar, după cum am aflat de la o vecină de scaun, eram printre puținele persoane de acolo care citiseră cartea în întregime. E adevărat, dacă mai ai și altceva de făcut, cartea aia poate să pară interminabilă. Eu am terminat-o într-o săptămînă citind opt ore pe zi, și asta pentru că oricum nu aveam altceva mai important de făcut. Dar azi m-am simțit bine, ca și cum a fost providențial că citisem cartea asta, pentru că toată discuția s-a purtat în spațiul deschis de ea. Mi-am făcut ceva curaj ca să fac poza de mai sus, dar pînă la urmă am făcut-o. În dreapta e Grace Davie, profesoara care, în ciuda unui program extrem de încărcat, își face timp să inițieze un novice ca mine în căile sociologiei. Iar în stînga,  Jose Casanova, care unul dintre cei mai importanți sociologi ai momentului, la fel ca și Grace Davie de altfel, cel puțin în cîmpul sociologiei religiei.

Faptul că totul s-a terminat cu o cină  în care am mîncat somon afumat și frigărui de pui plus cîteva garnituri pe care nu aș putea să le numesc, nu a făcut decît să contribuie la conturarea unei zile frumoase. Frumos a fost și drumul cu bicicleta prin zăpadă. Există bandă specială pentru bicicletă pe oriunde ai merge. Ieri mi-am luat bicicleta și azi am economist primii patru euro pe care ar fi trebuit să-i  dau pe autobuz. În plus, am făcut și exercițiu fizic, un element care cam lipsește din dieta mea zilincă. Dar n-o să mai lipsească, pentru că de acum încolo o să fac mereu șapte km dus și șapte întors, distanța care mă desparte de centrul orașului.

În imaginea de mai jos e Uppsala Domkyrka, un edificiu impresionant, mai ales cînd îl vezi  din interior, care acum e muzeu, după ce într-un trecut mai puțin secular era un loc sfînt. Suedezii sînt seculari, se spune. Și așa e. Sînt printre cei mai seculari din lume. Dar nu e deloc limpede ce înseamnă să fii secular. Chiar deloc. În orice caz, nu mi se par reci. O suedeză pe care am cunoscut-o la cină îmi spunea că odată cu venirea primăverii totul se schimbă. Că oamenii intră într-un fel de extaz, bucurîndu-se de revenirea soarelui. Că merg pe stradă zîmbind ca și cum ar fi băut ceva. Din fericire, o să fiu aici pînă la vară ca să văd dacă avea sau nu dreptate.

Cum s-a inventat minciuna

Citeva picături rătăcite mi-au distrus tastatura laptopului. Trebuie să recunosc, e  o performanță, pentru cîteva picături. Dacă aș fi vărsat un pahar, n-ar fi fost mare lucru, dar cîteva picături venite din senin, ca o ploaie de vară cu soare, și care au reușit să-mi facă o pagubă de minimum o sută de euro, merită un premiu pentru excelență.

Dar n-a fost numai asta. Abia acum mi-am primit datele contului personal pentru a putea accesa reteaua unversității Uppsala. Suedezii ăștia sînt foarte atenți cu toate, nu doar cu gunoiul. De exemplu, n-ai voie să mergi cu bicicleta pe unde se merge pe jos și trebuie neapărat să ai lumină chiar dacă toate drumurile sînt luminate. Sau, pentru că o să pot accesa internetul doar prin contul personal, oamenii ăștia or să știe în fiecare secundă pe unde mă plimb pe net. Big brother is watching.

Ieri am terminat de citit o carte mare scrisă de un om mare. Cartea a avut aproape o mie de pagini iar tipul e Charles Taylor, un mare filosof și sociolog, care are aproape doi metri înălțime. Apoi am văzut un film, The invention of lying.

Cînd m-am apucat să văd filmul, nici nu-mi imaginam că o să aibă vreo legătură cu cartea pe care tocmai o terminam, după o săptămînă întreagă de citit la ea. Aș putea spune despre filmul ăsta că e un fel de fantasy, ca Stăpînul inelelor dar fără efecte speciale. Pe scurt, ni se propune o lume în care nimeni nu a mințit niciodată. Uitîndu-mă la film, mi-am dat seama că o astfel de lume e mult mai greu de imaginat decît cele din Stăpînul inelelor, Harry Potter și Star Wars la un loc. Filmul e o comedie, și nici nu prea putea să fie altceva, pentru că o astfel de lume, în care toată lumea spune întotdeaua și fără ezitare adevărul, ar fi de tot rîsul. Acum, cine mă cunoaște un pic, știe că nu sînt vreun om fără niciun fel de principii morale. Chiar dacă, uneori, mă comport ca unul. Ba din contră, sînt chiar un tip religios. Sînt mereu cu capul în nori, deci mereu cu un ochi înspre transcendent. Dar ce vreau să spun e că în condițiile în care trăim, în care binele este la tot pasul amestecat cu răul  ( Iisus zicea că grîul va fi pînă la sfîrșit amestecat cu neghina) să te aștepți ca toată lumea să spună mereu adevărul este mai mult decît utopic. E inimaginabil. Acum m-am convins definitiv că am dreptate cînd citesc porunca opta (cea care se referă la minciună)  în modul meu special, adică, ca interzicînd distorsionarea adevărului cu scopul de a face rău și atîta tot. Să nu mărturisești strîmb ÎMPOTRIVA aproapelui tău! E limpede ca bună ziua ce vrea să spună și toți cei care o citesc la modul absolut, ca interzicînd minciuna în genereal, se înșeală amarnic și ar trebui să deschidă mai bine ochii către lume și către ce scrie acolo.

Revenind la film, e o comedie foarte reușită pentru că premizele sînt absolut excepționale. Imaginați-vă ce putere poate avea un om care trăiește într-o lume în care minciuna e inconceptibilă  (nici nu există un cuvînt pentru ea) și care dintr-o dată descoperă minciuna. Omul ăsta va deveni fără îndoială cel mai puternic om din lume. Și cam asta se întîmplă și cu eroul nostru. Numai că ăsta e momentul în care filmul ia o întorsătură urîtă. Adică atunci cînd nu mai vrea să fie comedie și se hotărăște să devină serios. Pe patul de moarte al mamei, eroul nostru îi spune acesteia, care murea de frică știind că o să moară, că moartea e un lucru frumos, că nu e deloc sfîrșitul, ba din contră, e de-abia începutul. Dincolo p așteaptă toți cei pe care i-a iubit vreodată și o vilă imensă, numai a ei, în care să trăiască veșnic. Bineînțeles că mama lui îl crede și moare cu un zîmbet mare pe față. Dar minciuna albă a eroului nostru a fost auzită și de o soră care a răspîndit imediat vorba despre cum e cu lumea de dincolo. În secunda următoare, eroul nostru se trezește în centrul atenției întregii lumii. Toți ochii sînt pe el așa că n-are încotro decît să le spună încă odată, de data asta ceva mai elaborat, ce se întîmplă după moarte. Așa se face că eroul nostru devine dintr-o dată un fel de Moise, un fondator de religie.

Acum, ce vrea să spună filmul, e cît se poate de evident. Într-o lume în care nu ar exista minciună nu ar exista nici religie, pentru că religia e evident rodul unor fabulații mai mult sau mai puțin vinovate. Dar dacă te uiți mai atent, îți dai seama că, comedie sau nu, luînd poziția asta filmul se face de rîs. Dacă are dreptate, atunci greșește. Adică, dacă într-adevăr religia e rodul unor fabulații și atîta tot, fără să corespundă niciunei realități, atunci ea ar fi putut să apară doar într-o lume în care ea ar fi prima minciună. Că minciunile tipului din film, am uitat cum îl cheamă, au putut să se transforme într-o religie s-a datorat în întregime faptului că în lumea asta nu exista minciună astfel că orice ar fi spus un mincinos era preluat imediat și fără rezerve ca adevărul suprem. Dar, din cîte știu eu despre istorie, n-a existat niciodată o astfel de eră. Povestirea evoluționistă ne spune că viața este rezultatul supraviețuirii celui mai puternic, deci al unui șir neîntrerupt de crime și minciuni. Așadar, filmul își fură singur căciula ca să zic așa. Pînă și Durkheim, unul dintre cei mai mari demistificatori ai religiei a fost nevoit să recunoască faptul că, citez, dacă religia a supraviețuit atîtea mii de ani este pentru că fără îndoială corespune unei realități. El ghicește că realitatea asta e societatea însăși, dar  era sociolog, e de înțeles.

O comedie frumoasă dar care o dă în bară cînd își propune să fie serioasă și să mai bată un cui în sicriul religiei. Nu pot s-o judec decît ca superficială. Altfel ar fi fost o comedie foarte reușită. La feș de superficial e și Sam Harris cînd scrie o carte de vreo 200 de pagini, The end of faith, în care tună și trăznește împotriva religiei. După el, oricine crede e un retardat. Mă recunosc cu plăcere retardat în cazul ăsta. Dar o avea dreptate Sam Harris? Pentru că Charles Taylor, tipul mare de care ziceam la început, a scris o carte de o mie de pagini în care a arătat ce rol a jucat religia în însăși devenirea lumii noastre moderne și ce rol esențial continuă să joace în experiența umană.  O mare diferență între cei doi. Primul crede că din cîteva de condei poate elimina credința din peisajul omenesc ( după el, Dumnezeu n-ar trebuie să însemne pentru noi astăzi nimic mai mult decît înseamnă, de exemplu, Zeus, Afrodita, Ra etc). Al doilea scrie o carte incredibil de bogată ( care i-a adus și premiul Templeton în 2007) în care arată cum religia e în mod inextricabil legată de tot ce înseamnă umanitate și cum însăși cultura științifică și umanismul exclusivist care domină astăzi arena viziunilor despre lume, este produsul religiei, mai exact al reformelor (în special Calvinismul) din secolul cinșpe, șaișpe.

Dar, iar am scris prea mult. În final,  recomand filmul ( despre care aș vrea să scriu ceva și în engleză ca să pot posta pe imdb.com) dar mai ales cartea ( A secular age , Charles Taylor). Evident, una dintre recomandări e mult mai tenantă decît cealaltă.