De ce vor oamenii să-l omoare pe Dumnezeu?

Succesul răsunător  al teoriei evoluției prin selecție naturală, cunoscută și ca darwinism, se datorează nu doar fosilelor descoperite odată cu era industrială, cînd tunelele săpate încoace și-ncolo au scos la iveală vestigii ale așa-numitei istorii naturale. Ce vreau să spun e că nu se datorează doar faptelor științifice în general. Odată cu epoca aburului, omenirea, sau cel puțin o parte din ea, a răsfulat ușurată, ca o locomotivă, că în sfîrșit există o teorie care explică viața, ba chiar pe noi înșine, fără să facă apel la Dumnezeu. Ar fi greu de spus ce au oamenii cu Dumnezeu în general, dar probabil cea mai mare problemă e aceea că nu L-a văzut nimeni niciodată și că uite în ce lume plină de suferință trăim, deși se spune că Dumnezeu e bun. Dar, deși un copil care nu și-a văzut niciodată tatăl nu are deloc motive să se îndoiască  de faptul că are într-adevăr un tată, omenirea pare înclinată, cel puțin în ultimele două sute de ani, să facă tot ce-i stă în putere pentru a-și demonstra orfanitatea.

Numai că lucrurile nu sînt deloc simple. Chiar dacă ai o teorie biologică care explică satisfăcător din punct de vedere științific istoria vieții, nu ai rezolvat deloc problema paternității, pentru că mai există și fizica, cel puțin. Biologia nici măcar nu explică cum a apărut viața, ci cum s-a transformat odată ce a început să existe. Din cîte știu eu, toate teoriile care înearcă să explice apariția vieții se lovesc probabilități atît de mici încît matematicienii le numesc imposibilități. Dar problema cea mai mare nu e asta. Să presupunem că o teorie acceptabilă despre cum a apărut viața va cîștiga premiul Nobel în 10 sau 20 de ani. Asta nu ar însemna deloc că s-a rezolvat problema paternității. Ba chiar a rămas neatinsă.

Biologia se ocupă în general cu materia organică, dar materia organică reprezintă molecule, celule etc. Toate astea sînt făcute din atomi și există într-un univers material. Fizica e știința care se ocupă cu studiul universului și materiei: cum a început Universul să existe? Ce e atomul? Din ce e făcut nucleul? Dar electronul? Dar gluonul? Dar quarkul? Fizica a ajuns la concluzia că universul material e în sine un mare mister. Ca să existe, e nevoie de funcționarea perfectă a cel puțin patru forțe fundamentale (gravitația, forțele nucleare slabe și tari, electromagnestismul).

Să presupunem că la un moment dat ceva a explodat și că deodată, din nimic, ceva a început să existe (Big Bang-ul). Dar ca materia să ajungă să fie ce este astăzi și ca materia organică, deci viața, să fie posibilă, era nevoie ca cele patru forțe fundamentale să existe și să acționeze. Cine le-a reglat așa de perfect astfel încît să permită formarea elementelor ușoare din cele grele și așa mai departe? Dacă gravitația ar fi fost un pic mai puternică, Universul ar fi rămas o îngrămădire de materie. Dacă ar fi fost un pic mai slabă, nu s-ar fi închegat niciodată un sistem solar și așa mai departe pentru toate cele patru forțe fundamentale.

Cînd a apărut evoluționismul pe scena gîndirii, mai exact darwinismul, cei care voiau să scape definitiv de Dumnezeu au exultat. Dar astăzi își dau seama că s-au bucurat prea devreme. Ca explicație la întrebarea cine a reglat așa de fin ceasurile universului astfel încît la un moment dat cineva din universul ăsta să poată întreba cît e ceasul? a fost inventat pricipiul antropic. Principiul ăsta are două forme, una moale și alta tare. Dar pe scurt el spune că din moment ce există cineva azi care să pună întrebarea, înseamnă că, oricît de improbabile, condițiile universului, forțele fundamentale și alte constante fizice etc, s-au întîmplat să fie favorabile vieții.

Dar matematicienii bat  pe umărul principiului antropic și îi atrag atenția că din punct de vedere statistic probabilitatea lui e atît de mică încît e imposibil. Acum ajung la ceea ce m-a făcut de fapt să scriu tot textul ăsta așa de lung încît iar n-o să-l citească nimeni. Ca să rezolve problema și ca nu cumva să fie nevoie să recunoască Creatorul, unii oameni de știință apelează la forma tare a principiului antropic și spun că există un număr atît de mare de universuri paralele, poate un infinit, și că dintre toate universurile astea, din moment ce sînt atît de multe, un infinit poate, nu pare așa de greu de crezut că unul s-a întîmplat să fie chiar al nostru, favorabil vieții.

Ce e interesant de observat, trist și comic în același timp, e că unii oameni de știință sînt dispuși să inventeze o quasi-religie bazată pe o peudo-știință, doar ca să nu fie nevoiți să stea față în față cu Creatorul. Cred că la ei se referea Apostolul Petru cînd spunea: Căci īnadins se facnu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămānt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apeiCăci a postula un număr infinit de unviersuri paralele ca să-l explici pe al tău e cît se poate de neștiințific. Știința pleacă de la observații și în asta stă toată frumusețea și puterea ei. Dar nimeni n-a văzut niciodată măcar un alt univers paralel, nu mai zic un infinit, deși anumite teorii din fizica cuantică par să deschidă ceva portaluri înspre așa ceva.

Și în momentul în care oamenii ăștia sînt confruntați cu neștiințificitatea teoriei lor se vede cu adevărat în ce ape se scaldă. Unul dintre cei mai activi susținători ai principiului antropic tare a spus că ipoteza universurilor paralele infinite e cel puțin la fel de bună ca ipoteza unui Creator. Dacă se vede undeva dorința morbidă a umanității de a-și ucide Tatăl, se vede aici, în dispoziția fiilor oamenilor de a-și da la schimb Părintele Atotputernic pe un număr infinit de universuri paralele infinit mai puțin norocoase decît al nostru.

Anunțuri

De ce scriu cu î din i

Poate dintre cei care mai citesc ce scriu aici cineva se va întreba: tipu’  ăsta nu pare să fie prost de tot, dar atunci de ce nu știe să scrie ca lumea cu â din a și sunt în loc de sînt? Cineva chiar s-a întrebat, adică m-a întrebat, deși nu în forma asta.

Ironic, am ajuns să scriu așa punîndu-mi eu însumi întrebarea asta. Citindu-i pe Patapievici, Pleșu, Liiceanu etc am observat că scriu cu î din i. Mi-am spus că se cred ei mai deștepți  decît restul lumii și pentru că mi se părea că au dreptate să se creadă am interpretat faptul ăsta ca pe o licență personală întru totul justificabilă.

Cred că era prin anul 3 de facultate cînd am văzut, sau am observat, căci poți să vezi fără să observi, că într-o revistă serioasă ca Dilema veche se scrie  tot cu î din i.  Mi-am spus atunci că trebuie să fie altceva la mijloc decît mofturile unor intelectuali răsfățați, așa că am scris un email către Dilema veche în care întrebam de ce scriu ei cu î  din i cînd toată lumea scrie altfel. Spre surprinderea și fericirea mea, mi s-a răspuns la email. (Încă și mai fericit am fost acum vreo 2 săptămîni cînd Ken Miller, unul dintre cei mai mari biologi  americani, autorul cărții Finding Darwin’s God pe care tocmai o terminasem de citit, mi-a răspuns foarte călduros la un e-mail la fel de călduros)  Și nu mi-a răspuns oricine, ci chiar Mircea Vasilescu, redactor la Dilema Veche și Profesor la facultatea de Litere. În total am primit de la el vreo două e-mailuri pe care însă n-o să le povestesc aici. Pe scurt, el mi-a spus că decizia de a se trece la scrierea cu î din a și cu sunt în loc de sînt a fost una în totalitate politică. În comisia care a votat legea au fost doi lingviști, unul dintre ei a votat împotriva legii iar celălat s-a abținut. Faptul ăsta în sine clarifică definitiv aspectul științific al problemei. Dar domnul Vasilescu a continuat spunîndu-mi că în forma de scriere cu î din a se încalcă un principiu fundamental al limbii române, și anume principiul fonetic, care spune că pentru un anume sunet există un singur semn/literă.

Așa că de atunci, poate și cu un pic de mîndrie că am și eu ceva în comun cu Pleșu, Liiceanu și Patapievici, scriu cu î din i, avînd dubla satisfacție: că sînt altfel decît toată lumea și corect din punct de vedere științific în același timp.

De ce e mai bună cartea decît filmul

Am mai scris despre raportul dintre literatură și film. Acum vreau să spun doar două vorbe. Întrebarea asta, în sine, e superfluă, pentru că toată lumea știe foarte bine: cartea e incomparabil mai bună decît filmul (limitînd cartea doar la acele cărți care au un potențial, oricît de redus, de a fi transpuse în film, adică în general beletristica). Dar de ce e așa, poate nu e imediat evident.

Răspunsul stă, după mine, în modul în care cele două arte acționează asupra imaginației. Filmul, în esență imagine, poate da la prima vedere impresia că e mai bogat, dar tocmai în aparenta lui bogăție stă de fapt sărăcia. Căci imaginea, poză după poză ( de aici numele american de movie, de la moving picture), e o simplă înșiruire de puncte de vedere. Prin punct de vedere înțeleg o perspectivă singulară asupra realității și din motivul ăsta extrem de limitată. Îmaginea, în măsura în care arată, limitează și arătînd face imaginația, cea mai minunată dintre toate înzestrările pe care le avem, inutilă. E imposibil să-ți imaginezi ceea ce vezi. Dacă filmul stimulează în vreun fel imaginația, o face doar postum, adică doar după ce s-a terminat și nu mai sîntem robi ai imaginii.

Pe cînd însăși esența literaturii este aceea de a stimula imaginația. Fiecare cuvînt citit creează o imagine mentală, fie ea vizuală, adică imagini concrete, sau abstractă (gînduri, judecăți, simțiri). Bineînțeles, diferența esențială între literatură și film stă în prăpastia dintre exterior și interior. Filmul, prin definiție, are ca obiect doar exteriorul, adică doar ceea ce se poate arăta  ( poate doar cu excepția unui Tarkovsky, care a încercat să ducă filmul în interior), pe cînd literatura este la ea acasă în interior, plimbîndu-se prin sufletul omului, prin subiectivitatea lui, ca pe o autostradă. Mai mult decît atît, acționînd direct asupra imaginației, literatura poate să ne prindă sau să ne aprindă cu totul și să ne facă să ne scufundăm în lumea (fictivă sau nu) pe care ne-o propune. Pe cînd filmul, prin chiar modul în care ni se oferă, nu ne lasă nicio secundă să uităm că sintem doar spectatori: privesc, deci văd un film, o realitate care nu îmi e accesibilă decît prin medierea imaginii. Sigur, poate mai important decît toate e și modul foarte diferit în care cele două arte se raportează la timp (de aici concepția lui Tarkovsky despre film ca sculptură în timp), dar despre asta nu mă simt în stare să spun nici două cuvinte, sper că deocamdată.

Victorie pe mare

Am coborît din frumoasa barcă care mă aducea dintr-un Tallinn (Estonia) înghețat și viscolit, într-un Stockholm la fel înghețat și viscolut. Dar amîndouă frumoase, ca două surori, poate una brunetă și cealaltă roșcată, dar ambele frumoase. Din păcate n-am făcut nicio poză destul de frumoasă pentru expunere publică, cu excepția acesteia. Viscolul a avut și el un cuvînt de spus cu privire la asta.

Fiind un bilet ieftin (30 de euro dus întors, Stockholm-Tallin) mă așteptam la o navă mică și un pic ruginită. Am fost plăcut surprins s-o văd pe Victoria. Mare, solidă, luxoasă chiar. Cabină cu patru paturi, baie, toate bune și frumoase. Ce m-a suprins cel mai mult la Tallin a fost ciocolata. Am găsit acolo o ciocolată cel puțin la fel de bună ca cea din Belgia, despre care se spune că e cea mai bună. Și mai ieftină. Din păcate am mers numai noaptea, așa că nu am putut să mă uit peste tot în jur, să văd doar mare și să mă simt pierdut. Nici frică nu mi-a fost, deși era prima dată cînd pășeam  pe mare. Singurul meu contact cu marea fost pînă acum mediat de plajă și strict în vecinătatea acesteia. Mi-ar fi plăcut să-mi fie frică.

Dimineață nu avea nimeni chef să meargă pe jos din port pînă la gara centrală din Stockholm, așa că am mers singur. Și a fost frumos. Doar eu și orașul, cu locuitorii lui cu o deschidere mai amplă față de viață decît noi românii și mereu amabili. Ah, uitasem de GPS. A fost și GPS-ul cu mine, și bine a făcut, că doar nu am dat o grămadă de bani pe n900-le meu degeaba.

În gară o tînără foarte amabilă și foarte frumoasă m-a ajutat să-mi cumpăr bilet de la un automat care știa doar suedeză și pînă a plecat trenul am stat de vorbă cu un suedez care îmi povestea cu mîndrie, dar provocat de mine, despre cît de bine se îngrijește Statul lui de familie. Era proaspăt căsătorit și avea un copil. Lucrează o zi pe săptămînă iar restul le petrece acasă, cu copilul. Soția lucrează 4 zile.

Una peste alta, Scandinavia e fără îndoială cel mai fericit loc din lume.

Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.

O dragoste imposibilă

Pe 29 august 1982, exact la o săptămînă după ce m-am născut eu, murea Ingrid Bergman. Se născuse în Stockholm, Suedia, tot pe 29 august, cu 67 de ani mai devreme. Moartea e întotdeauna tragică, dar cînd cineva moare exact în ziua în care s-a născut, se strecoară lîngă tragic și frumosul, ca și cum ar exista vreun sens în moarte, ca și cum s-ar fi închis un cerc. Și simțim asta deși știm foarte bine că moartea n-are niciun sens ( e moartea cea care n-are sens, nu viața-așa că toate întrebările despre sensul vieții sînt fără sens), că e absurdă, surdă.

Dar nu despre moarte vreau să scriu, ci despre dragoste. Doar e 14 februarie azi, nu? și vrem, nu vrem, sărbătorim. S-a spus despre Ingrid Bergman, care e ținută minte în primul rînd pentru rolul din Casablanca (1942), că a dus la Hollywood prospeținmea nordică și o frumusețe extremă. E suficient să te uiți odată la poza ei ca să-ți dai seama de asta.

Zilele astea se întîmplă să fiu aproape de Stockholm, locul unde s-a născut frumusețea asta extremă, și sînt tulburat un pic la gîndul acestei apropieri în spațiu și ironice apropieri în timp. Cînd veneam eu pe lume, ea se pregătea să plece. Frumusețea ei mă face să îmi pară rău că nu m-am născut și eu în Stockholm, pe 22 august 1915, în loc de 22 august 1982, în Roșiori de Vede.  Să fi mers la aceiași facultate, să fi plecat împreună în America și acolo eu să scriu scenarii pentru filmele ei și astfel să trăim amîndoi fericiți pînă la adînci bătrîneți. Pînă la 67 de ani, mai exact, vîrsta la care a murit ea în 1982. Aș prefera să fiu mort acum dar să fi trăit atunci, adică să fi iubit

Particula dragostei

Nu știu de ce mai îmi vine uneori să vorbesc despre fizică, adică despre ceva ce mi-e, ca știință, în totalitate străin. Acum, de exemplu, mă gîndeam că într-o zi poate științele naturii vor încerce să ne spună ce e dragostea. Nu că nu ar fi încercat deja. Sociobiologia încearcă să explice tot ce e social prin instincte și programe genetice. Socialul e doar o un alt mod de adaptare și supraviețuire, ni se spune. Presupun că pe acolo pe undeva, adică prin social, se găsește un loc și pentru dragoste. Dar cît de departe de adevăr ni se par toate explicațiile asta, noi, celor capabili să simțim și să trăim dragostea. Dragostea e o forță, poate cea mai importantă din univers. Dar știința poate să țină cont doar de forțe pe care le poate exprima în ecuații. Între gravitație, electromagnetism, forțe nucleare slabe și tari, adică între cele patru forțe fundamentale din Univers, dragostea nu ocupă nici măcar locul cinci. De ce? Se pare că gravitația funcționează printr-o particulă numai a ei, numită graviton. Poate că dragostea nu va putea fi luată în serios de știință pînă nu se va găsi o ecuație fundamentală care să o exprime și vreo particulă care să îi explice influența și chimia.  Oare cum s-ar numi o astfel de particulă? Dragoston?

Știu că e comic, și tocmai aici încercam să ajung. Într-o lume explicată exclusiv în termeni științifici ceva esențial e pierdut, și e suficient să fii om ca să-ți dai seama de asta. Cea mai săracă concepție despre dragoste pe care o poate avea cineva e suficientă pentru a o pune cu totul în afara limitelor științei. Concluzia mea e că umanul nu se suprapune  cu științificul, adică nu în totalitate. Nu sugerez că o lume preștiinifică ar fi mai bună, dar sînt convins că un dincolo-de-știință e esențial pentru înțelegerea umanului.

Dumnezeu nu joacă zaruri

Povestea pe care fizica modernă (quantum physics) ne-o spune despre realitate e fără îndoială cea mai fascinantă și mai plină de semnificații dintre toate poveștile pe care ni le spune știința. Contrar universului determinist pe care îl pomeneam în postul de ieri, mecanica cuantică ne spune că trăim într-un univers în care realitatea este în principiu impredictibilă. Mecanica cuantică e nișa cît se poate de științifică prin care intră libertatea în lume. Cea mai celebră formulare e în principiul indeterminării al lui Heisenberg. Ideea asta, înțeleasă cum trebuie, ar trebui să facă părul oricui și de peste tot să se ridice băț. E uimitor de frumoasă! Desigur, minți nu mai puțin geniale decît a lui Einstein s-au revoltat împotriva ei, formularea lui Einstein intrînd în istorie. El nu a putut să accepte natura fundamental haotică și impredictibilă a realității celei mai profunde, pe motiv că „Dumnezeu nu joacă zaruri”.  Nu că Einstein ar fi crezut într-un Dumnezeu personal și nu ar fi putut să accepte că între hobby-urile acestuia ar intra și jucatul de zaruri. Einstein nu credea într-un Dumnezeu personal, dar credea, ca mulți astăzi, într-o forță (da, exact ca în Star Wars) care stă în spatele minunii de Univers în care trăim. Niels Bohr, care a contribuit decisiv la înțelegerea atomului și particulelor subatomice, deci a mecanicii cuantice, a spus despre remarca prietenului său: „Cine e Einstein ca să-i spună lui Dumnezeu ce să facă?”

Despre libertate și modernitate

Astăzi, nouă oamenilor ne place să ne uităm înapoi înspre o istorie întunecată și să ne considerăm mai liberi și mai deștepți decît toate generațiile dinaintea noastră. Condescendența asta s-a născut odată cu Iluminismul, cred. Individul și-a cîștigat libertatea în raport cu prescripii sociale care îi spuneau pînă la cel mai mic detaliu cum să-și trăiască viața, iar societetatea însăși și-a cîștigat și ea libertatea în raport cu autorități implacabile cum ar fi regi sau zei. Astăzi domnește democrația, dacă se poate spune așa, iar cușca de fier a religiei a fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Da, în special în raport cu religia îi place lumii noastre să se considere liberă, ca și cum asta ar fi libertatea supremă: să nu mai fii obligat să asculți de preceptele iraționale, dogmatice și absolute ale religiei: iată rețeta fericirii, ne spune bucătarul ce învîrte de zor în supa deloc primitivă a modernității.

Dar modernitatea în care trăim e străbătută de numeroase paradoxuri, unele mai dramatice decît altele. Cînd vine vorba de libertate, paradoxul stă în faptul că știința ne-a explicat lumea în totalitate, pînă la ultima celulă, ultima bucățică de ADN, pînă la ultimul atom (acum ne chinuim să cîntăm la înseși „corzile” realității (vezi string theory ) dar deocamdată degetele noastre butucănoase nu pot atinge acele izvoare fine ale materiei.) Și dacă ne-a explicat, ce?, poate să întrebe cineva. Ce paradox vezi în explicație? Știința se vrea afirmarea supremă a libertății umane, dar afirmîndu-se, libertatea noastră și-a descoperit în explicație propria și absoluta negație. Materialismul absolut care domină astăzi scena gîndirii omenești (desigur, sînt bastioane de rezistență ici și colo, dar în măsura în care putem vorbi de o ideologie mondială, aceasta este în zilele noastre materialismul metodologic, sau absolut, sau umanismul exclusivist) a spus-o clar: liberul arbitru e o iluzie. Și pentru o știință care are pretenția că poate să explice totul, e logic să fie așa. Dacă omul nu e nimic mai mult decît un anume fel de a aranja atomi, explicabil în totalitate prin legile fizicii și ale biologiei, atunci TOT ce e omul, tot ce poate să facă și să gîndească e determinat de aceleași legi. Dacă avem de-a face cu un criminal, e pentru că în el  „instinctul social”  nu s-a dezvoltat cum trebuie. Dacă avem de-a face cu un alcoolic sau dependent de heroină, e pentru că zestrea lui genetică ( genetic make-up) l-a predispus la asta.

Libertatea omenească a ajuns prin științe la culmi atît de înalte, încît în curînd înseși temeliile dreptului or să se trezească în aer. Ce motiv ai mai avea să trimiti pe cineva la închisoare pentru orice fel de infracțiune dacă respectiva acțiune e explicabilă în totalitate prin factori externi lui? Căci nimeni nu-și alege zestrea genetică sau mediul în care crește.

E o profeție asta. Aș fi vrut s-o fac în altă parte, poate în vreo revistă de specialitate sau măcar pe vreun blog cu popularitatea prodigiousului Mircea Badea. Dar poate a fost făcută deja, căci fără îndoială nu sînt eu primul care observă paradoxul libertății moderne.

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.