Ortodox de mii de ani

Azi m-am plimbat prin vecinătate. Cum nu am avut treabă în oraș, am ieșit să văd împrejurimile. Doar așa, ca să iau aer și să mă mișc. Mens sana in corpore sano, nu-i așa? Din fericire, la vreo doi kilometri de unde stau încep marile lacuri suedeze. De fapt, e un singur lac care se împarte în multe lacuri mici care se unesc mai încolo în lacuri mai mari și care parcă nu se mai termină. Pînă acolo însă, am avut ocazia să văd de aproape ruralul de aici. Casele sînt frumoase, unele ca de poveste, altele nu chiar de poveste. Ce e frumos, e că deși nu sînt identice, reușesc să creeze un peisaj. Adică niciuna nu pare ruptă din piesaj și fiecare își aduce contribuția la pictarea unui tablou de poveste. Ar fi trebuit să fac poze. Poate fac mîine. Mergînd și minunîndu-mă, sigur că mi-am adus aminte de România. Da, sîntem săraci, dar chiar și acolo unde sîntem bogați reușim să creem doar peisaje de prost gust. Însă, fără îndoială, principala noastră problemă e sărăcia. Și nu cea materială în primul rînd. Românii se laudă că sînt ortodocși de mii de ani și vor cu orice chip să îl facă pe un protestant ca mine să se simtă prost că nu e și el ortodox de mii de ani. Dar dacă te uiți în lume, nu poți să nu observi imediat diferența dintre țările ortodoxe și cele protestante. Nordul Europei, Danemarca, Suedia, Norvegia, cel mai avansat din toate punctele de vedere, e Luteran. Apoi vine Marea Britanie, care e Anglicană. Apoi vine Germania, care e tot protestantă. Catolicii sînt pe undeva pe la mijloc, cu Franța plasată destul de bine în ierarhia economică și culturală și cu Spania și Italia chinuindu-se să țină capul la suprafața mlaștinii mediocrității. Iar țările Ortodoxe sînt atît de departe încît nici măcar nu fac parte din același clasament. În general li se pune eticheta de subdezvoltate sau cea mai binevoitoare de în curs de dezvoltare. Sigur, nu poate spune nimeni că religia e factorul principal în toată povestea asta, deși Max Weber a arătat în unul dintre cele mai strălucite studii sociologice cum protestantismul, mai exact Calvinismul, a jucat un rol esențial în nașterea capitalismului modern. Dar cînd te uiți în jur, nu poți să nu faci corelația asta dintre religie și gradul de dezvoltare, care practic îți sare în ochi. Țările care au îmbrățișat Reforma și au pus în centrul creștinismului lor Scriptura, lăsînd la o parte păgînismele bisericilor tradiționale de mii de ani, și-au cîștigat statutul de cap, în timp celelalte abia dacă pot fi numite coadă. Singura mea mirare e de ce țările Catolice nu sînt mai jos decît cele Ortodoxe. După anumite calcule, care poate nu țin seama de factori relevanți, așa ar trebui să fie. Cu toate astea în minte și mergînd pe drum cu ochii fugindu-mi de la o casă la alta, găsind la fiecare cîte un detaliu care mă făcea să oftez de bucurie și, specific românesc, oftică, mi-a venit să rîd de mîndria românilor noștri care se cred ortodocși de mii de ani și totodată mi-a venit ideea să scriu postul ăsta. O fi fost bună, o fi fost proastă, nu știu. Dar nu puteam să nu-l scriu, așa că l-am scris.

Anunțuri

Hai România!

Avionul a aterizat bine. A decolat și a aterizat bine din nou, deși în Stockholm ningea. M-am descurcat binișor să ajung în din aeroport (Arlanda) în Uppsala. Din aeroport pleacă trenuri de mare viteză care  te duc unde vrei, dar eu am plecat cu autobuzul de mai mică viteză, care m-a dus mai ieftin. Deși destul de scump, mi s-a părut mie. În stația de autobuz era un francez care venea la Uppsala să învețe engleza și care era mai aerian decît mine, pentru că eu măcar vorbeam engleză fluent. L-am întrebat de ce a venit tocmai la Uppsala să învețe engleză. N-a înțeles ce l-am întrebat prea bine. Mi se pare firesc, doar venea să învețe engleza, dar tot n-am înțeles de ce alesese Suedia pentru asta. Negăsind prea multe de discutat cu un francez care nici măcar nu știa bine engleză, l-am întrebat dacă auzise de Cioran. N-auzise. Ce vrei, era student la „computer science”!

Mi-am tîrît bagajele prin Uppsala pînă la locul de unde trebuia să iau cheile noii mele locuințe. Noroc că era zăpadă și alunecau, căci roțile nu ar fi făcut prea bine față. M-a uimit și mă uimește și acum că aici toată lumea vorbește engleza. Despre amabilitatea cu care îmi răspundea toată lumea cînd puneam tot felul de întrebări de  nou venit și le stîlceam frumoasa limbă, nu mai zic nimic. Dar faptul că toată lumea vorbește engleză mi se pare extrem de interesant.

Acasă mă aștepta o hîrtie  care mă iniția în tainele reciclatului gunoiului. Recunosc, la început m-a speriat, dar apoi mi-am dat seama că lucrurile sînt exact așa cum trebuie să fie. E drept, poate exagerează un pic suedezii ăștia! Căci ei nu doar că nu amestecă plasticul cu hîrtia, dar fac diferență între plastic moale și plastic tare și între sticlă colorată și sticlă necolorată. Ajungi astfel la mai multe sortimente de gunoi decît sortimente de înghețată la gelateria din Mall. Eu deja am cinci saci diferiți în care pun diferitele tipuri de gunoi și probabil că n-o să-mi ajungă.

Când mă gîndesc la România noastră unde se aruncă sticle de bere din mașină (sticle de sticlă și sticle de plastic, sic!), unde gunoiul menajer se amestecă cu baterii goale și pungi de plastic, înțeleg mai bine de ce ni se spune că sîntem din lumea a treia și îmi vine să strig „hai România!”  Hai afară din groapa de gunoi în care ești. Sau care ești.  Dar mai bine hai noi afară din România, dacă putem. S-o lăsăm pustie vreo sută de ani, să ne amestecăm și noi cu lumea civilizată și să ne întoarcem în ea transformați și demni de meleagurile pitorești care astăzi, din păcate, sînt locuite.

Că tot veni vorba de locuit, am găsit aici o bucătărie complet utilată, aspirator, fier de călcat și alte lucruri care m-au surprins.  Tot ce mai trebuie să fac acum e să încerc să descopăr bucătarul din mine și să-l pun la treabă. Lilla Sunnersta e un complex de locuințe destinat studenților străini, un fel de cămin de-al nostru dar condus după cu totul alte reguli și ridicat la o putere a confortului de neînchipuit în România. Știam asta, dar tot m-a surprins să găsesc aici, pe lîngă toată mobila extrem de drăguță marca (ghici) Ikea, fier de călcat și aspirator. Ultima dată cînd m-am mutat într-o garsonieră, în București, tot ce avea în ea era un pat vechi de vreo 20 de ani.

PS: Îmi cer scuze, nu atît cititorilor, cît mie însumi, pentru postul ăsta, care e plat și nu spune nimic interesant. Doar că aveam pe suflet chestia asta cu gunoiul. Trebuia s-o spune neapărat! Restul e garnitură.

Nori de zăpadă

Bine că există free hot-spot-uri unde poți intra pe net. Altfel m-aș fi plictisit în astea trei ore cît mai am de așteptat în aeroportul din Praga, pînă mă urc în avionul care mă va duce direct la Stockholm. Sau..nu m-aș fi plictisit. M-aș fi uitat la Futurama sau aș fi citit. Am atîtea de citit! O să mă întîlnesc în cîteva zile cu Grace Davie și nici măcar nu i-am terminat de citit cartea, pe care am cumărat-o acum mai bine de o lună.

Cînd m-am urcat în avion, în Otopeni, tocmai începuseră să cadă fulgi de zapadă, așa că îi puteam vedea bine. Erau puțini și rari, dar erau. După ce avionul a decolat, deasupra norilor soarele tocmai se pregătea să răsară. Era suficientă lumină ca să văd pătura groasă de nori care semănau cu vata. Pufoși și cu forme neregulate dar care privite de la distanță creau o impresie estetică destul de impresionantă. Uite, pînă și pe nori găsești urme ale frumosului! Tot ce ține de estetică e un mister total. Cînd am urcat mai sus, păreau o întindere nesfîrșită de zăpadă. Zăpada vine din zăpadă, mi-am spus.

Sex traffic

Did you think slavery was something humankind has left behind in some long gone dark ages? Well, you were wrong. Slavery, in some of  its most brutal forms manages to coexist with our modern world. Of course, it’s not „legal”. Officialy, the state, the laws and the all the important public actors find it utterly reprehensible. But in fact, each and single one of these entities mentioned, at some point shake hands with the slavery that abides underground. The world we live in is a dark place, a place that finds little room for a song like Louis Armostrng’s What a woderful world. In fact, you can’t stop wandering how is it even possible that such a song may be conceived.  In any case, we should at least keep it’s singing confined to privileged places like Denmark, which has been designated as the happiest country in the world. Coming back to slavery, today you will find it in many forms, but the most frequent of  all is the so called „sex traffic”.  Yes, women are being bought and sold like cattle. Raped and used like singe-use objects. And all for money. And all under the all-seeing eye of the state. Officialy, the state is against any form of slavery. But those in charge with applying the law are oftenly and unsupringly seduced by the incredible large amounts of money involved in bussineses such as prostitution or drugs. You think that the states of the world are fighting illegal drug traffic? One cannot but wonder at the inefficiency of this so called fight. If the most powerfull people of the world would some sunny  day decide that they want a heroin-free world, than I can assure you that nothing would stand in their way. But when you can make more money out of drugs than you can make out of oil, one should be mad to fight it, right? So the fighting goes on against the little fishes, to create the illusion of a war, while the big fishes go about their bussines undisturbed. 

The same with sex traffic. I have just watched a movie with this exact title,  Sex traffic. It was directed, quite surprisingly for me, by the director of Harry Potter . I totaly hate Harry Potter, but I found myself loving this film. Not because it is partly filmed in Romania and has some romanian actors, but because it depicts with awesome clarity the suffering endured by the victims of sex trafficking and the way those responsible with fighting it were actually involved in it.

Now, some will say that prostitution is a job like any other, except those relatively rare cases when there is an abduction involved. Perhaps the only time when you get to laugh when watching this film is when you are forced to realize that prostitution is not at all a job, in a short dialogue in which a journalist complains to Elena, a prostitute he is helping escape slavery, that he has just lost his job and she answers back that she has lost hers too. Let’s put our imagination at work and let’s try to imagine a woman who actualy grows up dreaming to become a prostitute or a porn-star. We need but one moent’s thought to realize that no such woman exist, and that each and every one of those selling their bodys are, in one way or another, victims. Pornography, as prostitution, is based on the exploitation of women under the illusion of freedom, a point well made by feminism, and perhaps one the few points were feminism manages to stay pertinent.

One of the basic laws of economics says that where there is demand there is always supply. So what keeps this modern form of slavery alive today is the demand for paid sex, be it in the flesh, like in prostitution, or virtually, like in pornography. It’s not because I am going to Sweden in a few days that I am saying this, but it is because Sweden has shown the world how a problem can be solved when one actually wants to solve it. Sweden, by an unusual and extrordinary law, has decided that responsible for the existence of prostitution is the client and has decided to act accordingly, that is by punishing him, the client. By so doing, it has decreased the demand for prostitutes and now Sweden is the most prostitution free country in the world, altough, according to statistics, Denmark, it’s neighbour, continues to be the happier one. You can read about it here .

If only we should have more eagerness to look into what things really are. Perhaps we would then come to understand that pornography is not just „inocent” entertainment suitable for adults, but a sad, tragic show of human decay in which the viewer finds joy by reducing a human being to the status of a mere piece of meat and by assuming that the piece of meat is actually enjoying  its status. After all, pornography is nothing more than a virtualized form of prostitution.

Now, if someone is still wandering about the salvery in the modern world, perhaps after reading this he or she  is more prepared to see it beneath its fancy, trendy, modern clothes, of which some are called modern, legal,  prostitution and some pornography, because in pornography  slavery finds it’s most insidious form, that is by convincing the very victim and its merry viewers that there is nothing wrong as long as those involved are consenting adults. But it is the very nature of this consent that is being mistified in pornography, given that, with extremly rare exceptions, no human being wants to be treated like a tasty piece of meat. For those not willing to do this, they can watch Sex Traffic where they can see some real slaves.

P.S. : Dacă se întrebă cineva de ce am scris în engleză, răspunsul e că am scris în engleză pentru că vreau să mă împrietenesc mai bine cu Google.

Privesc, ascult, plutesc

Mai mă întreb din cînd în cînd de ce merită să mergi la cinema. Cînd mă întreabă alţii, ştiu întotdeauna ce să răspund, dar cînd mă întreb eu însumi, trebuie să stau un pic pe gînduri. Am mai scris despre ce înseamnă cinematograful pentru mine, dar acum n-o să revin la asta. Aseară am văzut Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie, care e foarte bun! Ai putea crede că filmul ăsta poate fi văzut foarte bine şi acasă, pentru că nu e 3D. Dar cinematograful nu se rezumă la 3D, nici la efecte sonore care nu pot fi reproduse acasă. Cinematograful e în primul rînd o experienţă împreună cu ceilalţi. E drept, uneori tocmai experienţa asta te face să te scîrbeşti de cinematograf, cu toţi mitocanii din jur. Însă experienţa împărtăşirii unui film cu sute de oameni nu va putea fi niciodată reprodusă acasă, decît dacă cineva are o casă destul de mare să invite toţi prietenii şi toţi vecinii. Aseară, undeva în a doua treime a filmului, imaginea s-a întrerupt vreo cinci minute, timp care sala a rămas în întuneric. La început au fost aplauze, ceea ce m-a surprins, pentru că mă aşteptam la huiduieli. Dar aplauzele n-au atras atenţia celor de la proiecţie, aşa că agitaţia a crescut, căci sonorul mergea înainte fără imagine iar noi pierdeam filmul. La un moment dat, cineva scoate o lanternă şi o proiectează pe ecran. Toată lumea începe să rîdă. Probabil asta l-a încurajat pe un tip care se afla pe lîngă cel cu lanterna să se joace cu mîinile prin faţa lanternei, făcînd bufniţe şi alte arătări. De data asta toată lumea a rîs cum probabil nu s-a rîs la niciun film în sala aia. Ceea ce la început a fost un incident care te făcea să vrei să-ţi ceri banii înapoi, s-a transformat, aşa cum numai în mulţime se putea transforma, într-un divertisment care nu intra în preţul biletului şi pentru care nu s-ar putea vinde niciodată bilete, pentru că e spontan.

Acasă, torentele îmi terminaseră de descărcat, pe lîngă zecile de filme cu care mă aprovizionez pentru plecarea de şase luni care îmi stă în faţă (căci deşi o să am internet acolo unde merg, cine ştie dacă o să am broadband?), şi coloana sonoră de la un joc video apărut acum vreo doi ani, Mirror’s Edge. Nu l-am jucat, l-a jucat frate-miu (am observat că jocurile pe care le termin eu nu le termină el şi invers- are şi chestia asta o explicaţie dar nu intru în ea acum), dar coloana sonoră mi-a rămas în suflet. Melodia centrală, I’m still alive, interpretată de Lisa Miskovsky, te face să pluteşti, şi se potriveşte foarte bine cu jocul, în care un soi de plutire e destul de importantă. E genul de melodie care te face să o asculţi iar şi iar şi care parcă are în ea ceva nepămîntean, moment în care realizezi că un român n-ar putea niciodată să scrie o astfel de melodie, poate pentru că noi sîntem prea pămînteni, ca toţi latinii de altfel. Ne lipseşte simţul înaltului, ca nordicilor şi ruşilor şi de aceea ne bălăcim în mediocru. Gîndindu-mă la asta, dau un search pe Google cu numele Lisei, ca să aflu ce naţionalitate are şi dacă e la fel de frumoasă pe cît de frumoasă îi e vocea. Am tresărit un pic cînd am văzut că e suedeză, mai ales că eu plec în Suedia peste cîteva zile. E frumoasă, vocea nu m-a înşelat. Muzica, chipul ei blond şi gîndul că plec înspre locurile care au produs muzica şi chipul ăsta, mă făceau să vreau să plutesc. Ceea ce o să şi fac, pentru că plec într-acolo cu avionul.

Dragoste platonică

Astăzi, dragostea platonică înseamnă dragoste „pură”, adică fără impurităţile cărnii. Fără sexualitate. Iubirea dintre două spirite. La origine însă, adică pentru greci, căci cuvîntul platonic vine de la Platon, dragostea platonică însemna altceva. Însemna iubirea unui bărbat, matur şi învăţat, pentru un băieţel, fraged şi inocent. Pofta bărbatului trebuia ţinută în frîu şi sublimată în sentimente pure, înalte, mai exact trebuia ca bărbatul să vadă în  băiat însăşi ideea (în sensul lui Platon) de frumos, sau să vadă dincolo de băiat şi să contempleze frumuseţea zeului. Asta nu însemna că bărbatul nu era muncit de poftă pentru băieţel. Ba exact asta însemna! Dar mai însemna şi că pofta asta trebuia ţinută în frîu şi sublimată în ceva spiritual. Desigur, acesta era idealul platonic, căci în realitate pofta rareori putea fi ţinută în frîu.

Orice observator obiectiv al religiei Catolice, poate observa cu uşurinţă influenţele greceşti din teologia catolică. Nemurirea naturală a sufletului e cel mai frapant exemplu. Nemurirea asta ajuns azi să fie privită ca foarte…naturală în creştinism, dar la origine e cît se poate de păgînă. Lista de păgînisme greceşti  infiltrate prin catolicism în creştinism e lungă, dar nu e nevoie să o redau eu aici, pentru că toată lumea ştie că părinţii bisericeşti preţuiau scrierile grecilor la fel de mult ca Scriptura.

Acum las în urmă ce ştie toată lumea şi fac o observaţie poate hazardată, dar oarecum intersantă şi în orice caz destul de amuzantă. Se pare că şi iubirea platonică, în sensul ei originar, a fost importată în Catolicism, dacă ne uităm la toate scandalurile de pedofilie în care au fost implicaţi preoţi catolici, nu-i aşa?

La mulţi ani, bătrîne Isaac

A văzut toată lumea merele de pe Google, nu-i aşa? Ele mi-au amintit că astăzi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Probabil puţine nume au o sonoritate la fel de răsunătoare ca cel al lui Isaac Newton, şi nu degeaba, pentru că omul acesta poate fi considerat un eveniment cosmic în istoria gîndirii omeneşti. Matematician, fizician, dar şi un cercetător pasionat al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. Pentru oamenii de ştiinţă de astăzi, profeţiile din Daniel şi Apocalipsa sînt doar nişte chestii cu iz de basm pe care nu le-au considerat niciodată suficient de importante pentru a le acorda din timpul lor. Poate nu ar strica să înveţe şi ei cîte ceva despre lucrurile cu adevărat importante, vorba lui Paleologu (care are o carte ce se numeşte chiar aşa, Despre lucrurile cu adevărat importante ), de la marele Isaac. Uite ce ce spunea el despre el însuşi: „Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

 

Vorbele astea mi-au adus aminte despre ce spunea un al mare om, poate nu la fel de mare, dar mare, în orice caz. E vorba despre Karl Popper, care spunea, citez din memorie, „poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu poate mai puţine decît tine, dar sîntem amîndoi egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă, în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că e ziua lui Newton, mă gîndeam că am încredere nemăsurată în ce poate să facă ştiinţa, dar că am o neîncrere la fel de mare în ce poate să ştie ea. Cred că Isaac Newton nu ar fi împotriva acestui gînd.

La mulţi ani, bătrîne geniu! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, îţi urez oricum. Şi îmi pare rău că nu m-am născut şi eu azi, de ziua ta.

PS: Conexiunea la internet mi-a jucat nişte feste.  Am scris odată textul ăsta şi credeam că l-am pierdut.  L-am scris din nou şi cînd am postat am văzut că mersese de prima data. Le păstrez pe amîndouă, pentru că e interesant să le compar, chiar dacă sînt aproape identice.

La mulţi ani, bătrîne Isaac

Îi sînt recunoscător prietenului Google că mi-a spus şi mie că azi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Fără îndoială, acest domn poate fi descris  ca unul dintre evenimentele cosmice în istoria gîndirii omeneşti.  Matematician, fizician şi cercetător al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. În mintea omului de ştiinţă modern, Daniel şi Apocalipsa sînt doar bancuri, dar cu toate astea, pentru Isaac Newton, unul dintre cele mai mari spirite care au trăit vreodată, Daniel şi Apocalipsa erau domenii de cercetare la fel de fascinante ca Universul însuşi, poate chiar mai mult. Una peste alta, oamenii de ştiinţă din ziua de azi ar avea de învăţat ceva de la bătrînul Newton.

Iată ce spunea el despre el însuşi:

„Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

Vorbele astea îmi aduc aminte de un alt mare om, poate nu la fel de mare, dar în orice caz, destul de mare, anume Karl Popper, care spunea, citez din memorie, următoarele:

„Poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu mai puţine decît tine, dar amîndoi sîntem egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că azi în e ziua lui Newton, îmi spuneam în gînd că am încredere nemărginită în ce poate să facă ştiinţa, şi o neîncredere la fel de mare în ce poate şti.

La mulţi ani, bătrîne titan! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, eu o să-ţi urez oricum…

No new year

Am I not always watching the world

In search of the unwordly?

A charmed dove’s wingbeat, perhaps

Or some unclassified footprint

Only what is able to scare the others

Can make me happy

I have been watching around

All night long

In search of the extraordinary

While the world was having it’s countdown

And men and women were saying „happy new year”

But there was nothing out there

To catch my eye

Therefore I’ll say it loudly:

There’s nothing new about this new year

Except those printed numbers that describe time