Baruch Spinoza are o carte care se cheamă chiar aşa, şi cu toate astea n-aş putea spune că am furat titlul de la el. Cineva se lua de mine mai demult că scriu prea mult despre Dumnezeu pe blogul ăsta. Asta pentru că, parafrazînd, toate drumurile duc în cele din urmă la Dumnezeu. Biologia duce la un dumnezeu sau la absenţa lui, care e tot un fel de prezenţă, o prezenţă negativă. Fizica ajunge şi ea la dumnezeu (scriu fără majusculă pentru că aici intră şi dumnezeul lui Einstein, de exemplu, care nu are nevoie de majusculă pentru că nu e personal). Mergînd spre infinitul mic, ajunge la „particula dumnezeu” sau bosonul Higgs (despre care nu ştiu nimic, în afară de nume). Sigur, Dumnezeu e aici doar o metaforă, la fel cum e şi atunci cînd Hawking spune ca fizica ne face să cunoaştem mintea lui Dumnezeu (probabil şi aici trebuia tot fără majusculă). Dar chiar aşa, metaforic, tot la Dumnezeu s-a ajuns, sau la dumnezeu, dar dintr-un anume punct de vedere nu e nicio diferenţă între Dumnezeu şi dumnezeu.

Aşadar, ca o fire atrasă spre absolut şi întrebările ultime ce sînt, ajung iar şi iar să vorbesc despre Dumnezeu. Cînd vine vorba despre Dumnezeu, prima întrebare care se pune e „există sau nu există?”. Probabil nicăieri nu-şi găsesc vorbele lui Hamelt (a fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea) o mai frecventă aplicaţie decît în cazul lui Dumnezeu, chiar dacă Shakespeare le-a vrut altfel. De fapt, dacă stai să te gîndeşti, dacă nu o aplici lui Dumnezeu, meditaţia lui Hamlet nici nu prea are sens.

Însă eu am trecut de întrebarea asta şi ce mă preocupă acum este cum este Dumnezeu. Îmi amintesc o povestire adevărată despre un matematician care trăia acum cîteva sute de ani (din nefericire, nu-mi mai amintesc numele matematicianului, am citit povestirea exact acum un an..că tot a venit vorba de ani: La mulţi ani! ). El credea că Dumnezeu există, dar mai credea şi că Dumnezeu e duşmanul lui cel mai mare. Îi era frică pentru viaţa lui aşa de fiecare dată cînd se urca pe un vapor, trimitea o telegramă la un ziar mare în care anunţa că a rezolva cvadratura cercului sau o altă problemă insolvabilă a matematicii, nu-mi mai amintesc exact care. În momentul cînd ajungea la destinaţle, trimitea imediat o altă telegramă în care retracta ce spusese în prima. Tipul ăsta şmecher povestea rîzînd că făcea treaba asta pentru a fi sigur că Dumnezeu nu aduce vreo furtună pe mare ca să-l omoare pe el, căci la cît de mult îl ura Dumnezeu, cu niciun chip nu ar fi permis ca tocmai el să rămînă în memoria umanităţii ca cel care a rezolvat cea mai grea problemă a matematicii. Cu alte cuvinte, îl ţinea în şah pe Dumnezeu.

Amuzant, nu-i aşa? Ca şi cum Dumnezeu ar fi avut nevoie de un vapor şi de o furtună dacă ar fi vrut să-l omoare pe el. Şi cum comicul se amestecă întotdeauna cu tragicul, din păcate astfel de concepţii comice despre Dumnezeu găseşti peste tot în jurul tău, şi uneori chiar în tine însuţi, dacă te uiţi foarte atent. Ăla e momentul în care comedia devine tragedie.

Tot ce ştiu eu despre cititul pe internet îmi spune că mi-am pierdut pe drum 70 la sută din potenţialii cititori, din cauza lungimii postului. Celorlalţi 30 la sută le mai urez încă odată „La mulţi ani!”

Comentarii
  1. un nou sens spune:

    referitor la comedie…
    se spune ca singurul mo de de al face pe Dumnezeu sa zambeasca e sa ii spunem planurile noastre…🙂
    …. ai mai castigat un cititor pentru idee (nici mie nu-mi plac posturile lingi :))

  2. un nou sens spune:

    cam asa patesc si eu…🙂
    macar e bine k cineva le citeste… si poate le pune in practica😀

  3. angi spune:

    Nu mi se pare a fi deloc un articol lung, dat fiind că a vorbi despre şi cum este Dumnezeu nu-ţi ajunge nici măcar o viaţă de om!
    Dar… să încerc un răspuns la întrebarea ta, în concepţia mea, desigur.
    Atunci când mă gândesc la Dumnezeu nu simt spaimă pentru viaţa mea – asta referitor la matematicianul tău – ci doar cum mi se încălzeşte inima şi o dorinţă ardentă de a-L cunoaşte ‘live’.
    Eu cred că Dumnezeu este perfect -atât cât putem noi să înţelegem acest termen – chiar dacă nu tot timpul putem găsi o explicaţie acţiunilor Sale.
    EL chiar este Tatăl… un părinte bun şi drept care îşi doreşte pentru copiii Lui tot ce este mai bun. Cum altfel ar fi, din moment ce ne-a dăruit Pământul cu tot ce există – şi de care noi ne batem joc – prin urmare este un tată IUBITOR.
    Fiecărei vieţuitoare i-a dăruit un habitat potivit şi culmea ironiei, tocmai omul – creaţia Lui cea mai îndrăgită – este cel care îşi distruge casa.
    Cu toate acestea, Dumnezeu ne iartă, aşadar este un Tată MILOS.
    Atunci când fărădelegile omenirii depăşesc graniţa dintre bine şi rău, el pedepseşte; aşadar El este un Tată DREPT.
    El este de fapt amalgamul absolut al tuturor calităţilor pe care le ştim noi…
    La mulţi ani şi ţie şi un An Nou mai bun, cu multe realizări atât pe plan profesional cât şi sentimental!

    • un nou sens spune:

      Asa este ai o foarte mare dreptate… ar fi inspaimantator sa credem ca din tot acest cosmos atat de armonios, desavarsit si egal cu sine, numai viata omului se petrece la intamplare, numai destinul lui nu are niciun sens🙂

  4. ionetecatalin spune:

    Foarte frumoase gîndurile tale despre Dumnezeu, angi. Mersi pentru urări şi sper să se întoarcă la tine ridicate la pătrat, că tot vorbeam de matematică🙂

  5. celmaibun spune:

    în cazut acesta, la mulţi ani şi ţie!

  6. ionetecatalin spune:

    Am înţeles🙂 mulţumesc

  7. Maria spune:

    Vreau si eu sa iti zic „La multi ani”. Iti zic acum desi as fi vrut sa iti zic atunci cand trebuia dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Oricand ti-as face urarile ele tot din suflet vin, sa stii. Inca o data iti zic La multi ani si iti doresc un an plin de bucurii, sa ti se indeplineasca toate dorintele si sa fii fericit.

  8. mihaibala spune:

    Foarte multi oameni se tem de Dumnezeu (apropo de matematician), si unii din vinovatii principali sunt bisericile traditionale, care concep liste interminale de reguli (un fel de Talmud modern) cu ce anume ai si ce nu ai voie sa faci, cand ai pacatuit si cat de grav e pacatul, cum poti sa-l ispasesti etc.
    Nu e de mirare ca oamenii ajung la ideea unui dumnezeu restrictiv, irational (pt ca multe interdictii sunt aberante), spargator de petreceri. Si cand dumnezeul acesta le mai promite si un chin etern in iad, ca rasplata pentru cativa ani de greseli, e clar ca nu ai decat 2 optiuni: ori sa mori de frica lui, ori sa ii contesti existenta.

    Pacat ca acesti oameni nu realizeaza ca aceste doctrine nu au nimic in comun cu religia autentica, si ca sunt la ani lumina departare de invataturile lui Iisus.

    • ionetecatalin spune:

      Ai zis bine. Darwin e primul exemplu care imi vine in minte de om destept care a respins crestinismul din pricina ideii astia aberante a iadului vesnic, care, culmea ironiei, n-are nimic crestinesc in ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s