Să te bucuri de zăpadă

Oare ce explicaţie are bucuria pe care aproape toţi oamenii o simt în suflet atunci cînd ninge?

 Poate ar trebui să ne uităm la sufletul unui copil pentru a înţelege, pentru că acolo regăsim bucuria asta în forma ei cea mai pură. Dar copilul nu înţelege de ce zăpada îl face fericit şi nici nu încearcă să îşi explice, pentru că un copil nu-şi explică nimic, el doar trăieşte. Atunci, orice încercare de a explica ceva făcînd apel la sufletul copilului ar fi o siluire nelegitimă a acestuia. Putem spune, totuşi, că bucuria pe care simţim în suflet atunci cînd ninge este doar o urmă slabă a sfuletului nostru de copil. Pentru adult, zăpada e în primul rînd un inconvenient, deoarece presupune bani în plus la încălzire, deoarece maşina nu mai porneşte şi dacă porneşte nu are pe unde să meargă cu ea, şi aşa mai departe. Pe scurt, pentru adult zăpada e doar o piedică. Nu e întîmplător că pentru copil principala virtute a zăpezii e aceea că alunecă. Departe de a fi o piedică, zăpada este acel mediu care alunecă şi care îi aduce lumea mai aproape. Pe adult, zăpada îl desparte de lume. Pe copil, îl face una cu lumea alunecînd prin ea.

Dar zăpada nu e peste tot la fel. Zăpada care cade peste un sat e diferită de cea care cade peste un oraş. Poate nu în compoziţe, deşi se pare că nu există doi fulgi de zăpadă identici, dar ca funcţie şi formă. În sat, zăpada se vede altfel decît într-un oraş ca Bucureştiul. Acolo zăpada contribuie la frumuseţea satului. Dar în Bucureşti zăpada este repede murdărită de mizeria oraşului şi, căzînd şi aşezîndu-se, nu face altceva decît să contribuie la urîţenia acestuia.

Îmi imaginez o seară în care fulgi mari cad peste noi. Poate bucuria pe care o simţim îşi are rădăcinile în voluptatea de a vedea albul acoperind negrul din jur. Poate zăpada devine fără să ne dăm seama un simbol pentru victoria binelui asupra răului şi poate intensitatea voluptăţii e în relaţie de directă proporţionalitate cu perisabilul ei.

Oricum ar fi, a te bucura de zăpadă înseamnă a redeveni copilul din tine şi mai înseamnă a-ţi aminti că lumea, înainte de a fi lucrul pe care trebuie să îl stăpîneşti, e locul pe care trebuie să îl trăieşti, prelungindu-te în el, poate alunecînd pe zăpadă…