Despre Dumnezeu

Baruch Spinoza are o carte care se cheamă chiar aşa, şi cu toate astea n-aş putea spune că am furat titlul de la el. Cineva se lua de mine mai demult că scriu prea mult despre Dumnezeu pe blogul ăsta. Asta pentru că, parafrazînd, toate drumurile duc în cele din urmă la Dumnezeu. Biologia duce la un dumnezeu sau la absenţa lui, care e tot un fel de prezenţă, o prezenţă negativă. Fizica ajunge şi ea la dumnezeu (scriu fără majusculă pentru că aici intră şi dumnezeul lui Einstein, de exemplu, care nu are nevoie de majusculă pentru că nu e personal). Mergînd spre infinitul mic, ajunge la „particula dumnezeu” sau bosonul Higgs (despre care nu ştiu nimic, în afară de nume). Sigur, Dumnezeu e aici doar o metaforă, la fel cum e şi atunci cînd Hawking spune ca fizica ne face să cunoaştem mintea lui Dumnezeu (probabil şi aici trebuia tot fără majusculă). Dar chiar aşa, metaforic, tot la Dumnezeu s-a ajuns, sau la dumnezeu, dar dintr-un anume punct de vedere nu e nicio diferenţă între Dumnezeu şi dumnezeu.

Aşadar, ca o fire atrasă spre absolut şi întrebările ultime ce sînt, ajung iar şi iar să vorbesc despre Dumnezeu. Cînd vine vorba despre Dumnezeu, prima întrebare care se pune e „există sau nu există?”. Probabil nicăieri nu-şi găsesc vorbele lui Hamelt (a fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea) o mai frecventă aplicaţie decît în cazul lui Dumnezeu, chiar dacă Shakespeare le-a vrut altfel. De fapt, dacă stai să te gîndeşti, dacă nu o aplici lui Dumnezeu, meditaţia lui Hamlet nici nu prea are sens.

Însă eu am trecut de întrebarea asta şi ce mă preocupă acum este cum este Dumnezeu. Îmi amintesc o povestire adevărată despre un matematician care trăia acum cîteva sute de ani (din nefericire, nu-mi mai amintesc numele matematicianului, am citit povestirea exact acum un an..că tot a venit vorba de ani: La mulţi ani! ). El credea că Dumnezeu există, dar mai credea şi că Dumnezeu e duşmanul lui cel mai mare. Îi era frică pentru viaţa lui aşa de fiecare dată cînd se urca pe un vapor, trimitea o telegramă la un ziar mare în care anunţa că a rezolva cvadratura cercului sau o altă problemă insolvabilă a matematicii, nu-mi mai amintesc exact care. În momentul cînd ajungea la destinaţle, trimitea imediat o altă telegramă în care retracta ce spusese în prima. Tipul ăsta şmecher povestea rîzînd că făcea treaba asta pentru a fi sigur că Dumnezeu nu aduce vreo furtună pe mare ca să-l omoare pe el, căci la cît de mult îl ura Dumnezeu, cu niciun chip nu ar fi permis ca tocmai el să rămînă în memoria umanităţii ca cel care a rezolvat cea mai grea problemă a matematicii. Cu alte cuvinte, îl ţinea în şah pe Dumnezeu.

Amuzant, nu-i aşa? Ca şi cum Dumnezeu ar fi avut nevoie de un vapor şi de o furtună dacă ar fi vrut să-l omoare pe el. Şi cum comicul se amestecă întotdeauna cu tragicul, din păcate astfel de concepţii comice despre Dumnezeu găseşti peste tot în jurul tău, şi uneori chiar în tine însuţi, dacă te uiţi foarte atent. Ăla e momentul în care comedia devine tragedie.

Tot ce ştiu eu despre cititul pe internet îmi spune că mi-am pierdut pe drum 70 la sută din potenţialii cititori, din cauza lungimii postului. Celorlalţi 30 la sută le mai urez încă odată „La mulţi ani!”

Anunțuri

Cine a furat Crăciunul sau un pumn în burta mare a Moșului

Vezi prin filme cîte un personaj negativ, care nu a înțeles spiritul Crăciunului sau care pur și simplu e rău și care face tot posibilul să strice Crăciunul pentru ceilalți. Dar, în realitate, adevăratul erou negativ cînd vine vorba de Crăciun, e chiar Moș Crăciun. Ce e Crăciunul? S-ar putea spune multe, dar, pe scurt, e cea mai importantă sărbătoare creștină, nașterea Domnului sau Christos. Și cu toate astea, sărbătoarea astea e dominată de un moș cu burtă mare, barbă albă și haine roșii (reprezentarea exactă a unui spirit din mitologia nordică), un personaj de legendă care s-a strecurat în creștinism și, ușor, ușor, a acoperit cu burta lui mare imaginea Celui despre care se spune că este Lumina lumii. Uitîndu-te la poveștile pe care părinții le spun copiilor, la televizor, în ziare, peste tot în jurul tău, Moș Crăciun e centrul atenției, în timp ce Christos, cel a cărui zi de naștere se presupune că  o sărbătorim, e uitat complet. El e obișnuit cu umilința și suferința și nu i-ar plăcea lumina reflectoarelor și gălăgia de ho-ho-ho (că tot veni vorba, a văzut cineva porcăria aia românească cu Ștefan Bănică, Ho ho ho ? Să nici n-o vedeți! Execrabilă este! ). Cu toate astea, nu mă pot abține să nu spun că mi-ar plăcea să-i trag un pumn în burta grasă tipului ăstuia nesimțit care a furat Crăciunul!

PS: Și ce dacă postul ăsta vine la două zile după Crăciun? Mai bine mai tîrziu decît niciodată, căci oricum,  și la anul de-om veni, tot la fel vă vom găsi. Din păcate! Pentru că Moș Crăciun ăsta s-a instalat bine în scaunul lui și n-are de gînd să renunțe ușor la supremația asupra sărbătorii nașterii Mîntuitorului lumii.

Avatar

Da, e adevărat că Avatar se  vede cu casa închisă zilele astea la IMAX în Cotroceni Afi Palace, sau cum îi zice.. Azi am plecat de la serviciul cu gîndul să trec pe la IMAX doar ca să mă conving cu ochii mei de ce auzisem, anume că nu mai e niciun loc liber, nici măcar la spectacolele de la prinz. Ajung la casa de bilete, după ce mă minunez de noua catedrală ridicată în religia consumerismului, care e, recunosc, impresionantă (mă refer la mall-ul ăsta, pentru cine nu și-a dat seama), și întreb dacă sînt locuri la Avatar pe IMAX. Mai era unul singur, unul dintre  cele mai bune locuri din sală. Deși aș fi preferat să văd filmul ăsta cu prietenii, n-am putut rezista tentației, așa că am cumpărat biletul ăla și am văzut filmul. Mai ales că nu mai e niciun loc liber pînă pe 27, așa mi-a spus tipul de la bilete. E prima dată în viața mea cînd cumpăr ultimul bilet rămas la un film.

Despre filmul ăsta nu se poate vorbi, trebuie văzut. Și trebuie văzut neapărat pe IMAX. Uite cum stau lucrurile: cine vrea cu adevărat să facă treabă, o să vadă filmul ăsta pe IMAX. Chiar dacă nu e din București. Eu cred că după cum bucureștenii pleacă din oraș să vadă muntele, marea etc, așa ar trebui să vină restul țării în București ca să vadă Avatar pe IMAX. Merită mai mult decît  o excursie în Grecia, îi spuneam unui văr încercînd să-l conving. Aline, dacă citești rîndurile astea, fă-ți un cadou de Craciun și vino la București să vezi filmul ăsta! Ah, uitasem, de Crăciun nu se poate, nu ma sînt locuri. Dar vino măcar la anu’ , vino cînd vrei tu, numai să vii!  Filmul se poate vedea, în cel mai rău caz, și pe un ecran 3d obișnuit, dar asta ar însemna să nu te respecți. În orice caz, nu e cel mai rău mod de a vedea filmul. Pentru că mai sînt unii, unii pe care nu pot să-i înțeleg oricît m-aș chinui și cărora mă abțin cu greu să le pun o etichetă usturătoare, care iau filmul de pe internet și îl văd ca vai de mama lor. E clar, filmul e filmat din sală, că încă nu a apărut altă versiune pe internet. Dar chiar dacă ar fi o versiune HD, bluray, orice, tot ar fi o mare tîmpenie să vezi filmul ăsta acasă. Sincer, mi-e milă de oamenii care fac asta!

Acum, recunosc și eu că IMAX-ul nu e chiar experiența ecstatică pe care mi-o imaginam eu din auzite. Auzisem multe lucruri despre IMAX și în imaginația mea luaseră dimensiuni hiperbolice. Că tot veni vorba de dimensiuni, ecranul nu e așa de mare pe cît credeam. Dar e mare, mult mai mare decît orice alt ecran de cinema. Iar imaginea…imaginea e delectare pură! Acuma, nu e mereu pură, că se mai întîmplă și lucruri impure pe ecran. Diferența față de un ecran 3d obișnuit, în care ai impresia că lucrurile din film plutesc prin sală, este că experiența IMAX te face pur și simplu parte din ce vezi pe ecran, te introduce acolo, te scufundă în fluxul vizual. Pe scurt, IMAX-ul face ca totul să pară cît se poate de real. Dar, oricît aș povesti eu, degeaba. Experiența asta trebuie trăită, și vă asigur că nu există un film mai bun pentru a vedea ce poate oferi IMAX-ul decît Avatar.

Povestea te prinde atît de bine încît la un moment dat uiți că ești la IMAX, adică nu te mai interesează atît de mult CUM se vede, pentru că ești extrem de preocupat de CE se vede. Sigur, are și el minusurile lui, nimeni nu e perfect, nici măcar Cameron. Cu toate astea, filmul te ține în scaun, cu sufletul la gură, aproape trei ore. Uneori, dacă ești mai sensibil, așa ca mine, ochii ți se umezesc, fără să știi prea bine de ce. Imaginile sînt atît de frumoase, lumea din Avatar este atît de minunată, încît te trezești că oftezi și că ochii aproape îți lăcrimează. Noroc că ai ochelari la ochi și nu te vede nimeni.

Oricum, trebuie să spun că lumea din Avatar nu e foarte originală. Toată filosofia din spatele filmului e un amestec de animism, panteism, reîncarnare sau transmigrație și alte cîteva isme specifice religiilor orientale. Mama Pămînt sau Gaya, spiritul pămîntului, e propusă de Cameron ca o divinitate tocmai bună de venerat. Dacă ne amintim că el, Cameron, e cel care s-a lăudat că a găsit mormîntul lui Christos, ceea ce echivalează cu a da lovitura de grație creștinismului, căci creștinismul stă sau cade în funcție de faptul dacă Christos a fost sau nu un simplu om,  faptul că în filmul ăsta aduce la viață  o divinitate orientală, devine ușor de înțeles. Și cu toate astea, cred că și un creștin poate să-i treacă cu vederea asta, pentru că filmul e mult prea frumos. Te face să te gîndești că toată lumea nostră, bazată pe tehnologie și exploatarea siluitoare a naturii, e de fapt o direcție greșită, că un alt stil de viață e posibil, unul în armonie cu natura și totodată infinit mai plin de satisfacții decît așa numita noastră modernitate bazată pe tehnologie.

În concluzie, Avatar e o experiență complexă și completă, una care te face să mulțumești IMAX-ului că există.

Să te bucuri de zăpadă

Oare ce explicaţie are bucuria pe care aproape toţi oamenii o simt în suflet atunci cînd ninge?

 Poate ar trebui să ne uităm la sufletul unui copil pentru a înţelege, pentru că acolo regăsim bucuria asta în forma ei cea mai pură. Dar copilul nu înţelege de ce zăpada îl face fericit şi nici nu încearcă să îşi explice, pentru că un copil nu-şi explică nimic, el doar trăieşte. Atunci, orice încercare de a explica ceva făcînd apel la sufletul copilului ar fi o siluire nelegitimă a acestuia. Putem spune, totuşi, că bucuria pe care simţim în suflet atunci cînd ninge este doar o urmă slabă a sfuletului nostru de copil. Pentru adult, zăpada e în primul rînd un inconvenient, deoarece presupune bani în plus la încălzire, deoarece maşina nu mai porneşte şi dacă porneşte nu are pe unde să meargă cu ea, şi aşa mai departe. Pe scurt, pentru adult zăpada e doar o piedică. Nu e întîmplător că pentru copil principala virtute a zăpezii e aceea că alunecă. Departe de a fi o piedică, zăpada este acel mediu care alunecă şi care îi aduce lumea mai aproape. Pe adult, zăpada îl desparte de lume. Pe copil, îl face una cu lumea alunecînd prin ea.

Dar zăpada nu e peste tot la fel. Zăpada care cade peste un sat e diferită de cea care cade peste un oraş. Poate nu în compoziţe, deşi se pare că nu există doi fulgi de zăpadă identici, dar ca funcţie şi formă. În sat, zăpada se vede altfel decît într-un oraş ca Bucureştiul. Acolo zăpada contribuie la frumuseţea satului. Dar în Bucureşti zăpada este repede murdărită de mizeria oraşului şi, căzînd şi aşezîndu-se, nu face altceva decît să contribuie la urîţenia acestuia.

Îmi imaginez o seară în care fulgi mari cad peste noi. Poate bucuria pe care o simţim îşi are rădăcinile în voluptatea de a vedea albul acoperind negrul din jur. Poate zăpada devine fără să ne dăm seama un simbol pentru victoria binelui asupra răului şi poate intensitatea voluptăţii e în relaţie de directă proporţionalitate cu perisabilul ei.

Oricum ar fi, a te bucura de zăpadă înseamnă a redeveni copilul din tine şi mai înseamnă a-ţi aminti că lumea, înainte de a fi lucrul pe care trebuie să îl stăpîneşti, e locul pe care trebuie să îl trăieşti, prelungindu-te în el, poate alunecînd pe zăpadă…

Alba-neagra

Am văzut în seara asta un corb care ghicea sub ce cutie se află bucata de măr mai bine decît toți fraierii care sînt păcăliți prin bîlciuri. De asemenea, corbul putea să deschidă un seif după ce vedea o singură dată proprietarul închizîndu-l. Cu alte cuvinte, avea memoria mai bună decît a mea, ca și spiritul de observație. Sfat pentru șmecherii cu alba-neagra: dacă vine un corb la taraba voastră, ar fi bine să nu-l lăsați să joace.

Cînd eram mai mic și mult mai puțin exigent cu filmele, adică pe vremea cînd toate mi se păreau frumoase, Nicholas Cage m-a făcut să plîng în Avionul condamnaților. Probabil de atunci am rămas cu o slăbiciune pentru el. Privirea, gesturile, felul în care vorbește și merge, toate emană un aer tragic-dulceag, ca și cum ar fi vorba de niște dulcegării tragice. Sau poate ar trebui să-mi aleg eu mai bine cuvintele. Oricum, de atunci am văzut multe filme proaste cu Cage, și totuși imaginea asta de erou ce suferă constant nu s-a șters cu totul. A venit însă Bad lieutenant. Port of call New Orleans , filmul care mi l-a redat pe Cage în toată splendoarea lui homeriană. După Noica, măreția tragediei grecești sta în aceea că făcea în așa fel ca toată lumea să aibă dreptate, cu alte cuvinte, albul și negru erau amestecate într-un gri omogen. Nicholas Cage joacă rolul unui polițist pe care știi sigur că ar trebui să-l urăști, dar pe care nu poți să nu-l iubești. Constant sub influența cocainei și din cînd în cînd, din greșeală, sub influența heroinei sau a marijuanei, Cage merge legănîndu-se pe linia ce desparte binele de rău. La un moment dat ai zice că nu mai e nimic bun în el, dar cumva reușește să-și păstreze echilibrul și să rămînă mereu cu un picior în alb.

N-am reușit să-l văd la cinema, mi-am luat dvd-ul de pe filelist.ro. Îmi pare rău că nu l-am văzut la cinema, pentru că e unul dintre filmele care face toți banii. Deși, am auzit că lumea a ieșit din sală înainte să se termine filmul. Ăsta e semn că filmul a fost cu adevărat bun. Dacă ar rula un film de Tarkovsky în Mall și s-ar fi trezit acolo cei care își aleg filmul cu cinci minute înainte să înceapă, sînt absolut sigur că pînă la final nu ar mai rămîne mai mult de vreo două persoane în sală. Dintre care una probabil ar dormi. Așadar, felicitări pentru Bad Lieutenant că a reușit să scoată lumea din sală, căci așa se măsoară valoarea în sălile noastre de cinema.

Că tot a venit vorba de cinematograf, vești bune pentru cei care vor să vadă Avatar pe IMAX: în cursul săptămînii biletul e doar 22 de lei ziua și 26 seara. Mai ieftin decît speram. Sigur, filmul ăsta e unul dintre cele care reușesc să placă la toată lumea și să aibă oarecare  valoare artistică, pe lîngă realizarea tehnică nemaivăzută ( vorbesc din auzite, nu l-am văzut încă). Dar, ca regulă generală, rămîne valabil ce ziceam mai devreme: filmele cu adevărat bune sînt alea de la care pleacă cel puțin jumate din oamenii din sală. Sigur, asta dacă oamenii ăștia sînt dintre cei care își aleg filmul după cît de multe explozii sînt în trailer sau după cît de colorat e posterul care îi face reclamă.

Dreptatea nu-i de pe lumea asta

Nu avem nevoie de legi scrise ca să știm ce e bine și ce e rău, pentru că în fiecare dintre noi este implantat un cod moral care ne spune ce e bine și ce e rău. Și cu toate astea, în lume mai mult rău decît bine, mai multă nedreptate decît dreptate. Asta înseamnă fie că răul e mai la îndemînă, mai ușor de făcut decît binele, fie că pur și simplu e preferat. Oriare ar fi motivul, în lumea noastră binele e sufocat de rău, iar dreptatea e mai mult o vorbă frumoasă decît o realitate. În teorie, societatea ține dreptatea la loc de cinste, dar în practică nedreptatea triumfă frecvent.

Law abiding citizen, tradus foarte nefericit în limba română motivat să ucidă, e un film despre managementul dreptății într-o lume nedreaptă. E un film frumos, îl recomand. Poate un pic prea mult sînge la un moment dat, dar se ia. Foarte bine jucat și foarte bine legat, în ciuda poveștii ușor neverosimile pentru că, oricît de deștept ar fi un om, îți vine greu să crezi că un oraș  întreg ar ajunge să se teamă de el. Și nu mă tem la genul ăla de teamă pe care o are lumea pentru un primar prost.  Finalul dezamăgește, dar cu toate astea filmul face toți banii. E vorba de un om care nu mai poate să rabde nedreptatea și încearcă să dărîme sistemul justiției. Cei care se gîndesc că e vreun thriller judiciar, se înșeală. Tipul ăsta vrea să demoleze sistemul cu bombe, și aproape reușește, așa că înainte de orice altceva, e un film de acțiune, cum se zice, deși eu încă n-am văzut film fără acțiune. Poate doar unu sau două de la Tarkovsky, atîta tot, în rest toate filmele sînt de acțiune.

Lucrînd cumva în umbra mașinii judiciare, acea mașină care face, desface, împarte, mestecă și rumegă dreptatea, nu puteam să nu observ și eu, chiar dacă mai mult indirect, că sistemul judiciar nu doar că nu e perfect, dar are numeroase boli. Și grave. Atîta timp cît mașinile astea vor fi formate din oameni, vor fi bolnave, pentru că oamenii sînt bolnavi. Asta nu înseamnă că aș recomanda vreun sistem făcut din roboți. Roboții poate nu sînt bolnavi, dar cu siguranță sînt morți. Problema e, în condițiile astea, cum să trăiești drept într-o lume strîmbă și mai ales de ce să faci chestia asta.

A fi sau a nu fi, mai ales a nu fi, român

N-am votat în primul tur pentru că mi-a fost lene să merg tocmai în sectorul 2, pe unde am eu buletinul. În schimb, în al doilea tur, am votat la 4000 de km distanță, în Spania. De asemenea, tot acolo a fost prima dată cînd am simțit că sărbătoresc ziua națională a României. Într-un centru cultural, cu expoziție de pictură, fotografie, mîncare românească etc, în Alcala de Henares. Acolo unde este și casa lui Cervantes, cel care ni l-a dăruit pe Don Quijote. La un moment dat, mi se părea că semăn destul de mult cu Don Quijote. Acum nu prea mai știu de ce credeam asta. Aveam nevoie să respir aerul lui Cervantes ca să simt mai bine că sînt român. Sigur, pentru mine naționalitatea e un concept fără conținut. Există doar indivizi, nu români, spanioli, francezi. Naționalitățile, etniile și chiar rasele sînt simple accidente istorice fără prea mare utilitate. De fapt, nu doar că nu au utilitate, dar au făcut atîta rău încît ar trebui să ne fi debarasat de mult de ele, dacă așa ceva ar fi posibil.

La evenimentul ăsta am ajuns datorită prietenului meu  Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art  și care m-a suportat  cît am stat la Madrid. Revista Niram Art este doar parte dintr-un organism creat de pictorul român Romeo Niram, pe care am avut plăcerea să-l cunosc și eu, tot datorită lui Fabianni. Iar Espacio Niram este un local situat în inima Madridului, la doi pași de Palatul Regal și de Teatrul Regal, un local cultural născut de Romeo Niram, unde poți să ieși doar ca să bei ceva sau ca să asiști la o expoziție de pictură, fotografie sau lansarea unui volum de versuri. Curios și în contradicție cu ce spuneam mai devreme despre naționalitate, de 1 decembrie ăsta, petrecut printre străini, m-am simțit și eu aproape român. Probabil m-aș fi simțit mult mai mult român dacă aș fi avut habar ce înseamnă să fii român sau dacă aș fi crezut că propoziția „sînt român” are sens. În orice caz, seara am văzut niște dansuri populare pe scena teatrului din Coslada, o altă premieră pentru mine, și m-am minunat de cît de mult poate să îmi placă reprezentația aia folclorică.

Între Sancho Panza și Don Quijote, m-am simțit totuși ca acasă, ceea ce înseamnă că aveam dreptate cînd spuneam că naționalitățile sînt simple neînțelegeri.

PS: Madridul e un oraș foarte frumos, mult mai frumos decît Bucureștiul. Iar Spania o țară foarte frumoasă, și spun asta fără să fi văzut mare lucru din ea. Probabil mult mai frumoasă decît România.

These bones of mine

I’ve grown into

These bones of mine

I have somehow

Found my way to myself

Around and through

The bricks of my body

It’s like

I am my own father

And the limbs that make me

My mother

I was before I became

And now I am

Before the grave

Is the mistery of I

That makes these words spring

The I from these bones of mine

The mistery of I

This mistery

 Written in the binary system

Of the Alpha and the Omega

Poftă

Să spui despre poftă că nu e o proprietate a obiectului care o stîrnește, ci una a subiectului care poftește, e o banalitate. Dar să spui că pofta e un fel de voal țesut din chiar substanța celui care poftește și care acoperă obiectul poftit conferind acestuia chiar ceea ce îl face dezirabil, e un pas înainte. Împlinindu-se, devorînd obiectul pe care îl poftește, pofta se devoră totodată pe sine, într-un act de supremă autofagie. Așadar, pofta e în esență un act canibalic și oarecum sinucigaș, fiind totodată o constantă universală naturii umane.  Probabil că individul care reușește să se ridice de-asupra poftelor lui este mai uman decît ceilalți, deoarece a învățat să domine instinctele poftei infinite  ce amenință cu exterminarea lumea, acestă colecție de obiecte ale poftei doar virtual infinită.