Sartre credea că iadul este celălalt. Prin asta voia să spună, cred, că în celălalt libertatea noastră îşi găseşte limita, că ceilalţi, prin simplul fapt că suferă şi ei, la fel ca noi, de păcatul de a exista, se pun în calea devenirii noastre libere. Toată „moralitatea” e, în viziunea asta, un sistem opresiv ce mă mutilează pe mine ca individ, la fel ca şi toate convenţiile sociale etc. Poate Sartre se gîndea la mai mult decît atît, sau la mai puţin, nu ştiu, cînd zicea că iadul este celălalt.

Eu nu cred că iadul este celălalt, dar cred noi ne dorim ca celălalt să fie iadul. De fiecare dată cînd cineva zice „Du-te dracu!”, mai în glumă sau mai în serios, îşi exprima dorinţa de a-l trimite pe celălat în iad, nu-i aşa? Sau, în orice caz, în altă dimensiune, să respire alt aer, să nu mai ocupe acelaşi spaţiu în care sîntem nevoiţi să ne ciocnim unii de alţii. Dar ce voiam să spun prin faptul că noi ne dorim ca celălat să fie iadul, e altceva. Se întîmplă frecvent ca cei din jurul nostru să facă lucruri urîte. Cînd cel care face lucruri urîte e o persoană care ne e cu totul indiferentă sau pe care nu putem să o înghiţim, chestiile urîte pe care le face respectivul ne procură un sentiment oarecum vecin cu fericirea. O fericire josnică, întemeiată pe sentimentul de high pe care ni-l procurăm din înjosirea altcuiva. Nimeni nu e cruţat de fericirea asta, nici chiar cele mai înalte spirite. Dar chiar şi atunci cînd o persoană apropiată, iubită sau frate, tată sau prieten, face chestii urîte, încercăm un sentiment asemănător în esenţa lui. Această esenţă nu e fericirea, ci simpla bucurie a răului. Poate sîntem dezamăgiţi, răniţi, indignaţi de chestia urîtă, care poate să fie mică sau mare, nu contează atît de mult asta. Poate plîngem, poate ne vine să ne spargem capul de pereţi  ca un drogat în sevraj, să ne zgîriem pielea. Dar cu toate astea, aproape de fiecare dată, undeva acolo în abisurile fiinţei noastre, zace bucuria răului, bucuria că prin chestia urîtă pe care fiinţa dragă a făcut-o, respectivul ne-a dat cumva dreptul să nu-l mai tratăm ca pe o fiinţă umană, să ni-l închipuim ca pe o entitate rea în mod radical şi de care nu mai vrem să auzim niciodată.

Gîndurile astea sînt bazate pe observarea modului în care eu îi tratez pe ceilalţi şi în care ei mă tratează ei pe mine. Am observat toate astea cu ochiul meu de vultur, de la o înălţime la care ştiu că pot ajunge. Dar să nu mai continui, că încep să semăn cu Nietzsche.

Comentarii
  1. sam spune:

    ar putea fi şi simplu spus, iadul din noi se vede mai uşor în celălalt?
    celălalt ar putea fi astfel Christosul nostru personal pe care-l răstignim zilnic pentru păcatele noastre
    just a thought
    neat blog though

  2. AV. spune:

    Intr-adevar, lucrarile lui Sartre contin multe astfel de aspecte, ce pot fi interpretate in fel si chip. Dar ai gasit o interpretare interesanta a Iadului si, a Raiului desigur, in masura in care el poate fi definit altfel ca si concept. Ca oricine altcineva, am si eu convingerile mele in sensul acesta.

    btw, Nietzsche scrie foarte bine🙂
    Av.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s