Oameni de ceară

Toţi oamenii mari au spus la un moment dat nişte prostii mai mari de cît ei. Faptul că ai un intelect mai puternic decît al 99,99 % din populaţia lumii, nu te scuteşte de greşeli comice. Errar humanum est, nu-i aşa? Şi- asta  e toată latina mea. (Tocmai mi-a ieşit o rimă, pentru cine n-a observat)

Am vizitat ieri muzeul figurilor de ceară din Madrid (16 euro e destul de mult pentru un bilet, dar ţinînd cont de faptul că în preţul biletului intră o călătorie cu trenul groazei şi un simulator de montagne-russe…)  şi mi-am amintit de ceva spus de Immanuel Kant,  zeul raţiunii pure, în Antropologia din perspectivă pragmatică. Ţinînd cont de faptul că el vorbea serios cînd a scris ce a scris, faptul e astăzi mai mult decît comic.  O să spun imediat despre ce e vorba.  După părerea mea, atunci cînd vizitezi un muzeu cu oameni de ceară, pierzi toată distracţia dacă priveşti figurile de la distanţă. Trebuie să te apropii de ele pînă unde ai putea să le simţi respiraţia, dacă ar avea. Din cînd în cînd, mai vezi cîte o figură de ceară care simulează respiraţa, cum ar fi un model ce pozează pentru un pictor celebru, şi căruia i se ridică şi coboară sînii masivi, ca şi cum ar respira. Din păcate, nu era vorba de un nud, aşa că aparatele de simulat respiraţie stăteau bine ascunse  în spatele unei rochii ce nici măcar nu avea decolteu. Dar să revin: trebuie să te apropii de figurile alea de ceară pînă acolo unde ai putea să le simţi respiraţia, să le priveşti în ochi şi să observi cele mai mici detalii de pe piele. Dacă o să faci asta, o să ai senzaţia că ai în faţă o persoană vie al cărei spaţiu intim tocmai l-ai invadat şi care, din motivul ăsta, trebuie să reacţioneze cumva. Numai că nu reacţionează, dar ţie ţi se pare că ar putea, iar din opoziţia asta rezultă o tensiune pe care o poţi prelungi la nesfîrşit, dacă vrei, stînd acolo, nas în nas cu o figură de ceară.

Ce zicea Kant? Nu ştiu cum arătau manechinele din vitrinele de pe vremea lui, în niciun caz nu la fel de bine ca cele pe care le aranjează Puiu în zilele noastre. Oricum ar fi arătat, referindu-se la ele, Kant spunea  că manechinele trebuie să fie astfel făcute încît să nu semene prea mult cu oamenii din carne şi oase, pentru că faptul ăsta ar avea o nu ştiu ce semnificaţie metafizică care ar tulbura ordinea raţională a Universului. Sînt curios cum s-ar simţi Kant dacă ar vizita muzeul pe care l-am vizitat eu aseară. Aş fi dispus să-i plătesc eu cei 16 euro, chiar dacă, sînt sigur, Kant nu ar vrea să profite de trenul groazei sau de simulatorul de montagne-russe, considerîndu-le mult sub demintatea lui de părinte al raţiunii pure. Şi eu l-aş înţelege perfect. La fel de curios sînt ce părere ar avea Kant de realităţile noastre virtuale, în care ne putem alege după plac identităţile, de manipularea genetică şi clonare şi, mai ales, de emanciparea femeii, care, după el, e făcută dintr-un material metafizic inferior celui din care e făcut bărbatul.

Cel mai fericit om din lume

Probabil cel mai fericit om din lume e şi cel mai prost om din lume, căci e bine cunoscută relaţia dintre prostie şi fericire. Dar nu vreau să vorbesc despre fericirea asta de legumă. De fapt, nici nu poate fi vorba de fericire, căci fericirea presupune spirit, iar acolo unde lipseşte spiritul, ceea ce trece drept fericire e doar ceva asemănător cu bucuria şi împlinirea căţelului care se întinde la soare.

Un om cu adevărat fericit e cel care reuşeşte să aibă o idee mai mare decît el însuşi. Situaţia e paradoxală, căci cu cît cineva are mai multe idei, adică mai mult spirit, cu atît îi e mai greu să fie fericit.  Dar fericirea autentică poate veni doar din urmărirea unui scop, adică din conştiinţa unui sens al vieţii. Dacă cineva îşi propune să ajungă preşedintele României, de exemplu, fericirea lui se va termina exact în momentul în care va reuşi să ajungă preşedinte. Asta dacă are spirit, iar dacă nu are, cum e cazul lui Băsescu şi al lui Geoană, va intra în faza de cîine-întinzîndu-se-la-soare. Pentru a fi cu adevărat fericit, cineva trebuie să fie animat de o idee care nu poate fi niciodată realizabilă întru totul, dar care este suficient de realizabilă pentru a menţine credinţa în realizabilitatea ei. De exemplu un fizician care vrea să unifice teoriile gravitaţiei cu cele ale mecanicii cuantice, sau vreun gînditor politic care încearcă să imagineze o lume mai bună.  Astfel, omul acesta va fi toată viaţa preocupat de visul lui, nu se va plînge niciodată de plictiseală sau de lipsa sensului vieţii şi îşi va putea continua activitatea şi  după pensionare. Asta dacă ajunge la pensie, căci dacă este într-adevăr un spirit mare, probabil va muri tînăr, la fel ca multe alte spirite mari ce au ars atît de puternic încît s-au consumat mai repede decît restul căţeilor ce se tolănesc la soare.

Aşteptare. Tentativă la definiție

Aşteptarea e o anomalie a raportării noastre la timp. Fiecare secundă din numărul limitat de secunde ce delimitează existenţa noastră în timp, e unică şi irepetabilă, cum se zice, şi de aici rezultă că ar trebui să fie sfîntă. Dar timpul, chiar daca nu e doar formă a apriori a sensibilităţii noastre, cum zicea Kant, e doar o formă, al cărei conţinut e experienţa. Secundele sînt doar cupe goale ce se învîrt pe banda timpului, aşteptînd să fie umplute de contingentul (întîmplătorul) poveştilor noastre individuale. Şi dat fiind  că viaţa noastră e, în general şi pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta ciudată, formată mai mult din lucruri indezirabile, peste care vrem să trecem mai repede ca să ajungem la scurtele oaze de fericire, plăcere, linişte, împlinire etc, apare aşteptarea. Aşteptarea e pur şi simplu dorinţa de a diseca timpul şi de a extrage de acolo doar ce ne place şi din acest motiv are ca rezultat direct o incredibilă desconsiderare a timpului, această materie primă care ne dă tuturor posiblitatea să devenim alchimişti, deoarece stă în puterea fiecăruia dintre noi să transforme secundele în aur.

Depresie

Depresia a venit mai repede decît credeam. Ca un val ce și-a lăsat sarea pe mine, după ce a trecut în grabă și mi-a stricat freza, buna-dispoziție și privirea senină. Depresia are în general o cauză pe care ți-e greu să pui degetul, căci dacă ai ști exact ce te-a supărat, n-ar mai fi chiar depresie. Depresia, avînd o cauză vagă, are și un efect la fel de vag, făcînd ca totul în jurul nostru să fie acoperit de o ceață densă, ce are un ciudat efect tranchilizant.

Fără îndoială, depresia e o stare modificată de conștiință, la fel ca beția sau somnul sau stările produse de alte droguri. Sînt unii, niște tîmpiți, care se sinucid atunci cînd depresia dă peste ei. Dacă ar trata depresia ca pe o beție trecătoare sau ca pe o boală, ceea ce și este, ar avea  fericirea să se trezească într-o dimineață și soarele să le strălucească, indiferent de vremea de afară. Dar pentru că se lasă păcăliți de depresie, care e un fel de gaură neagră din care nu scapă nicio rază de lumină, adică de speranță, li se pare că ziua de mîine nu le poate aduce nimic nou, nimic care să schimbe în mod esențial culorile gri din tabloul morbid ce îi hipnotizează. Și așa că se sinucid făcînd cel mai stupid lucru din viața lor și totodată ultimul. Cel mai frumos lucru în viață e nedefinitivul, adică faptul că viața e plină de curbe surprinzătoare, că nu poți vedea după colț și fiecare pas te poate pune în fața unei priveliști  radical diferită de cea care te făcea să îți dorești să mori.

Depresia e, deci, o minciună, deoarece reușește să creeze impresia absolutului și a definitivului, deși ea e doar relativ, provizoriu, un telescop prost focalizat asupra unei priveliști în continuă schimbare.

A walk to remeber on the Moon

Nu cred că am scris vreodată un post doar ca să recomand un film, dar acum parcă îmi vine s-o fac. După ce vezi un film ca 2012, în care pe primul loc e gălăgia, vizuală și sonoră, e necesar să îți amintești că cele mai bune filme sînt alea care nu au nevoie de mai mult de 2, 3 actori. Un exemplu e Antichrist, de Lars Von Trier, un film cu doar doi actori. Iar Moon, filmul pe care l-am văzut acum, are doar un actor, dacă nu-l punem la socoteală pe Kevin Spacey care e vocea unui robot și pe cei doi corporate hot shots care apar doar pe un monitor. Și așa, cu un singur actor și cîteva cadre cu peisaj lunar, plin de serenitate, filmul ăsta reușește să facă un film ca 2012 să pară o glumă proastă. Sigur, nu poți compara filme de genuri diferite, dar parcă îmi vine să le compar, căci după ce am văzut Moon, 2012 mi se pare o porcărie.

Dacă aș spune două cuvinte despre film, l-aș strica, așa că nu o să spun. O să spun doar că e un film care ridică întrebări etice profunde despre limitele folosirii tehnologiei, are un umor artificial incredibil de bun, produs de un robot care e tocmai opusul lui Bender din Futurama, performanțele actoricești sînt de nota zece iar coloana sonoră contribuie la crearea unei atmosfere în  care aproape îți vine să îți respirația plin de admirație, ca și cum ai fi pe Lună fără un costum de astronaut.

PS : Greșeam cînd ziceam că filmul are un singur actor. Sînt doi care seamănă foarte mult. Și într-o scenă apar și nevasta și fiica lui. Se pare că, la fel ca în  Antichrist, și în Moon a fost nevoie de 2 actori pentru a face un film excelent. Totuși, performanțele actorilor din Antichrist sînt incoparabil mai bune decît ale celor din Moon, dar asta în primul rînd pentru că acolo povestea cerea performanțe extreme.

Azi sînt frumos

Dacă am mai scris şi altă dată posturi cu tentă narcisistă, ăsta o să fie mama şi tatăl lor al tuturor, la fel cum 2012 e mama şi tatăl şi bunicii şi toată familia extinsă a filmelor cu dezastre (aici l-am citat pe Roger Ebert).

Frumuseţea, credem toţi, e ceva stabil. Adică, ori eşti frumos, ori nu eşti. Nu poţi să fii frumos azi şi urît mîine. Sau  poţi? Lumina poate să fie şi particulă azi şi undă mîine, şi să dea din motivul ăsta dureri de cap fizicienilor de azi şi de mîine. Deci nu ar fi primul paradox din lume faptul că cineva poate fi frumos azi şi urît mîine.

Toţi avem zile mai bune şi zile mai rele, adică zile în care arătăm mai bine şi zile în care arătăm mai prost. Femeile ştiu asta mai bine decît bărbaţii, cred.  Sigur, depinde de cum ţi-ai făcut freza în ziua respectivă, de cum te-ai îmbrăcat. La bărbaţi lista se termină aici, în timp ce la femei mai continuă încă mult şi bine, trecînd pe la modul cum şi-au  asortat poşeta şi ajungînd la cît ruj şi-au pus pus pe buze. Dar frumuseţea mai depinde şi de altceva, de un je ne sais quoi (un nu ştiu ce) ce nu poate fi explicat prin haine sau aranjarea părului.

Şi eu simt asta pe pielea mea destul de frecvent. Sînt zile în care nu îmi vine să mă uit în oglindă, atît de urît mi se pare că sînt, şi sînt zile în care nu-mi vine să-mi dezlipesc ochii din oglindă. În momentele alea aş putea fi acuzat de narcisism, recunosc. Dar sînt rare.

Dar oglinzile care contează cel mai mult nu sînt acelea de sticlă, ci sînt acelea din carne şi oase, adică oamenii din jurul nostru. În ei căutăm confirmarea frumuseţii sau urîţeniei noastre, pentru că, la urma urmelor, doar ei contează. Cei ce îşi spun că ei vor să fie frumoşi „doar pentru ei înşişi”, ori se plăcălesc singuri, pentru că pe mine în niciun caz nu mă păcălesc, ori nu ştiu ce spun.

Aşa se face că încercăm să ne vedem reflectarea în ochii celor din jur, iar cele mai „curate” oglinzi sînt străinii, pentru că nu au fost „murdăriţi” de tot ceea ce presupune cunoaşterea unui om, cu alte cuvinte cei cărora le sîntem neutri, nici simpatici nici antipatici.

Azi, mergînd pe stradă, în tramvai, pînă în puşcăria Rahova şi înapoi, mă simţeam frumos, pentru că în mulţimea de oameni pe care puteam să o cuprind cu ochii, aproape de fiecare dată găseam nişte ochi, în general de femeie, care priveau la mine într-un mod, hai să-i zic plăcut. Nu modul era plăcut, ci felul în care mă făcea pe mine să mă simt. Puştoaice, femei mature,  frumoase, urîte, aşa şi-aşa, se uită mai mult sau mai puţin pe furiş la mine făcînd să mă întreb dacă nu cumva mă înşel cu privire la gîndul ăla care mă cuprinde uneori şi care îmi spune că o să mor singur şi nefericit. O femeie pe la 30 şi ceva de ani, cred, blondă, cu ochelari, îmi zîmbeşte din maşina în care stătea blocată în trafic.

Ar trebui să mă bucur de ziua de azi, cine ştie cînd o să mai prind una la fel de frumoasă? Nici soarele s-ar putea să nu mai strălucească la fel de frumos ca azi, pînă la primăvară.

Nu-i aşa că după ce miercuri am bătut recordul la cumpărat bilete la film, dacă mi-ar fi măsurat azi cineva concentraţia de narcisism din sînge, rezultatele ar fi ieşit de pe orice scală? Posibil, dar cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă zile în care eu o să mă văd urît, în care cei din jur or să mă vadă urît şi o să fiu cuprins de vreo depresie că o să mor singur şi trist?! Şi atunci, mă voi uita pe rîndurile astea şi mă voi simţi mai bine.

Singura problemă cu textul ăsta e că l-am publicat. Ar fi trebuit să rămînă doar pentru mine şi atunci aş fi fost un naricisist cu bun simţ. Dar, dacă nu le-aş fi scris aici, cu scopul de a le publica, probabil nu le-aş fi scris deloc, şi din cercul ăsta vicios nu e scăpare.

La mulţi ani

„La mulţi ani” nu are valoare de urare, ci de memento. De fapt, nu mai are, căci poate la un moment dat, cînd oamenii erau în general mult mai superstiţioşi decît sînt astăzi, se credea că urarea asta chiar poate înmulţi anii. Se pare că urarea de sănătate pentru cineva care strănută datează din Evul Mediu, cînd strănutul era semnul morţii şi cînd oamenii credeau că pot întîrzia moartea prin cuvinte, un fel de magie.

Dar astăzi ne bazăm pe medicină să ne înmulţească anii, nu pe urări. Cum se explică atunci perpetuarea urării şi sentimentul de trădare pe care îl simţim atunci cînd nu ni se urează la mulţi ani de ziua noastră? Fiecare aniversare e totodată o reafirmare a existenţei: împlinesc ani, deci exist. Urările de „la mulţi” ani sînt simple reflectări ale existenţei noastre în ceilalţi : îmi urezi „la mulţi ani”, deci îţi aminteşti că exist, deci exist într-o oarecare măsură şi pentru tine. Aşa că atunci cînd „ziua noastră” trece fără urări de la mulţi ani, nu ne temem că vom muri mai repede, ci ne simţim uitaţi de lume, singuri în cel mai absolut sens al cuvîntului.

Dar unii, printre care mă număr şi eu, nu reuşesc să ţină minte datele de naştere ale celor apropiaţi. Ăştia ar trebui să îşi treacă prin agende, telefoane, Facebook, Yahoo , toate datele de naştere ale celor din jur, dar de obicei, în afară de faptul că stau prost cu memoria, mai sînt şi leneşi. Aşa că nu fac nici asta. Eu uit de fiecare dată cînd e ziua mamei, a tatălui, a bunicilor, a fraţilor, a prietenilor, a colegilor.

Cel mai recent am uitat de Puiu, despre care scriam acum cîteva zile, mai mult în glumă decît serios. Dar el, fiind un om de trebă, nu s-a supărat, ba chiar m-a invitat la petrecerea foarte selectă din seara asta. Aşa că îi spun aici  un „la mulţi ani” foarte serios, ca să compensez uitarea. Si le mai urez si tuturor celor de care am uitat vreodată, şi care sînt mulţi. Ca şi celor de care o să uit de acum încolo, şi care sînt şi mai mulţi.