Am citit mai demult o povestire de Isaac Asimov, al cărei titlu nu mai mi-l amintesc, dar care răspundea, într-o manieră ficţională, întrebării “de unde vin bancurile?”. Cred că oricine ajunge să se întrebe la un moment dat asta. La modul cel mai general, întrebarea sondează chiar natura şi originea umorului însuşi, iar la modul mai concret se preocupă de izvorul bancurilor. Cine inventează bancurile? Am încercat eu însumi odată să „inventez” un banc, dar n-a fost prea reuşit. Mai ştiam un banc inventat de un cunoscut de-al meu, dar nici acela nu era prea reuşit. Şi atunci, cine inventează bancurile geniale care ne fac pe toţi să rîdem? Probabil nişte oameni geniali, dar răspunsul ăsta nu ne ajută foarte mult.

În povestirea lui Asimov, cel care ne-a dat legile roboticii înainte de a avea roboţi (prima lege a roboticii spune că un robot nu poate ucide  un om, iar celelalte sînt derivate din aceasta), umorul în general şi  bancurile în special ţin de un experiment extraterestru. O rasă extraterestră care se joacă cu noi a inventat bancurile şi le-a pus în circulaţie pentru a experimenta. Povestirea lui Asimov e fără îndoială inteligentă şi bine scrisă şi în plus se găsesc în ea cîteva bancuri excelente pe care Asimov le-a cules din diverse culturi, dar are nişte probleme.  Pe scurt, într-un viitor îndepărtat omenirea a dezvoltat nişte supercomputere care au capacitatea de a răspunde la cele mai profunde întrebări ale oamenilor. Asta e prima problemă a povestirii lui Asimov, căci el presupune că ştiinţa poate răspunde la cele mai arzătoare întrebări ale spiritului uman, ceea ce ştiinţa serioasă nu poate pretinde nici spera. Ştiinţa poate în cel mai bun să descrie şi să explice tot ce există, deşi nici asta nu e probabil că se va întîmpla vreodată, dar în niciun caz nu va putea răspunde la întrebarea de ce există ceva mai degrabă decît nimic (întrebare pe care unii o consideră şi întrebarea fundamentală a filosofiei). Oricum, să mergem mai departe cu Asimov şi să-i facem concesia că în viitor oamenii au inventat nişte supercomputere care pot răspunde la toate întrebările. După ce au pus toate întrebările care le-au venit în minte, oamenilor le-a secat inspiraţia, aşa că principala lor preocupare a rămas aceea de a pune cele mai relevante întrebări. În acest scop au fost aleşi dintre cei mai inteligenţi pămînteni un grup de slujitori ai Supercomputerului, adică tot un fel de preoţi (oare de ce, orice ar face omul, chiar şi un spirit prodund antireligios ca Asimov, ajunge iar şi iar la religie?). Doar aceştia aveau voie să pună întrebări calculatoarelor supreme. Unul dintre aceştia, după ce probabil pusese întrebări ca “are viaţa sens?” , “dacă da, care e acesta?” “există Dumnezeu?” şi primise răspunsuri definitive şi irevocabile la toate, se plictisea  de moarte. Trăia probabil sentimentul suprem de plictiseală al celui care există într-un univers în care nu mai există niciun mister, în care explicaţia a aplatizat toate încreţiturile realităţii care excită spiritul. Aşa că, pe ascuns, ca să nu-şi piardă locul de muncă, i-a venit ideea să întrebe de unde vin bancurile. În acest scop a introdus mii de bancuri în supercomputer şi a pus acestuia întrebarea. Răspusul acestuia îl ştim deja: experiment extraterestru. Apoi preotul nostru ateu pune o altă întrebare: ce se va întîmpla în ziua în care oamenii vor afla răspunsul la prima întrebare. Iar răspunsul a fost, fireşte, că în ziua aia experimentul se va încheia, implicaţia directă fiind că va dispărea însuşi umorul. Ca să testeze, eroul nostru citeşte un banc şi îşi dă seama că nu mai poate rîde. Şi din ziua aia n-a mai rîs nimeni niciodată la auzirea unui banc. Asimov nu ne spune dacă rîsul din alte motive decît bancuri a rămas totuşi posibil.

Eu cred că asta e singura povestire din istoria literaturii care suferă de o problemă pe care dacă aş fi critic literar poate aş reuşi să o numesc. Problema e că, dacă ţi-o poţi imagina adevărată, atunci e falsă. Orice povestire, mai ales cele sf, îşi creează un spaţiu în imaginaţie în care sînt reale. Dar povestirea asta nu poate fi reală nici măcar în acel spaţiu virtual din imaginaţie, pentru că în momentul în care ţi-o imaginezi reală acolo, consecinţele realităţii ei s-ar refrînge în mod necesar şi asupra lumii reale. Poate nu e chiar aşa, poate nu ştiu nici eu prea bine ce vreau să spun, dar acesta a fost primul gînd după ce am citit povestirea, acum cîţiva ani.

Chiar dacă nu e aşa, şi chiar dacă povestirea lui Asimov e acceptabilă din punct de vedere al coerenţei interne şi al legăturii ei cu lumea imaginară pe care o creează, în niciun caz nu putem accepta răspunsul ei cu privire la originea bancurilor, pentru că, uite, dacă spun acum un banc, cu condiţia să fie bun, pun pariu că o să rîdă toată lumea.

În cazul acesta, nu ne rămîne decît să ne întrebăm în continuare de unde vin bancurile…

Comentarii
  1. Interesant modul tau de a privi problema. Imi aduc aminte si eu de povestioara asta si mi s-a parut fascinanta la vremea respectiva.
    Am citit-o cand eram prin generala si nu am facut legatura pana acum cu un paper foarte interesant de AI de la MIT a unui tip Marvin Minsky de l-am citit prin faculta. „Jokes and their Relation to the Cognitive Unconscious.” se numeste lucrarea. Omul a scos-o prin 80 si pornind de la teoria bancurilor a lui Freud (care se gandea la treburile astea prin 1905 si care btw cred ca l-a inspirat la greu pe Asimov 🙂 emite niste idei foarte tari legate de functionarea creierului.
    Freud spunea ceva de genul ca noi radem din cauza ca un banc ne forteaza creierul sa trecem peste niste „cenzori” la nivelul subconstientului. Cenzori care sunt cam „tampitei” asa si nu analizeaza informatia decat la suprafata. De aia bancurile sunt compacte si condensate ca sa nu aiba timp cenzorii sa se prinda ca sunt pacaliti cu dublu intelesuri.
    Cu ce vine Minsky in completare e o teorie despre perceptie si functionarea creierului care unifica tipurile de umor si explica ceea ce Freud nu a putut, si anume: de ce radem la bancurile seci.
    Lucrarea merita citita, o gasiti aici: http://web.media.mit.edu/~minsky/papers/jokes.cognitive.txt

    • ionetecatalin spune:

      Mersi pentru link. Intr-adevar, articolul pare interesant. Cam nimic din ce a explicat Freud nu mai sta azi in picioare in termenii lui. Psihanaliza e vazuta in general mai degraba ca paramedicina decit o discplina rationala. M-as mira, deci , sa aiba dreptate cu privire la bancuri..;))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s