Nebunul

Posted: Octombrie 19, 2009 in Fără categorie

Deși sînt fericitul proprietar al unei mașini frumoase, în București merg în continuare în cea mai mare parte a timpului cu metroul, tramvaiul, troliebuzul etc. În primul rînd pentru că transportul în comun îmi e plătit de la serviciu, în al doilea pentru că au mai rămas în mine active anumite rațiuni ecologice, supraaglomerare etc, iar în al treilea pentru că transportul în comun, după cum spune și numele, e în comun. Viața într-un oraș mare te face, pînă la urmă, să te saturi de oameni. Dar, de fapt, efectul e ambiguu, ambivalent, căci sîntem atrași de mulțimi în aceiași măsură în care aceasta ne inspiră scîrbă, frică, iritare și, din nou, etc. Eu încă mă bucur de transportul în comun pentru că e o ocazie unică de a interacționa, oricît de slab, cu necunoscuții din jurul tău.
Acum cîteva zile, o dimineață ploiasă făcea oamenii să fie mai tăcuți decît de obicei, în jur de ora 9, în autobuzul 385, pe Calea 13 Septembrie. Cînd e liniște în autobuz, aproape de fiecare dată se găsește cineva să vorbească tare. Poate la telefon, strigînd mai tare decît e cazul pentru a fi auzit nu de cel cu care vorbește, ci de restul lumii. Sau poate sînt doi puștani care se laudă la cîtă votcă au băut în vacanță, sau un alt puștan care încearcă să impresioneze vreo fată. De cîte ori văd astfel de spectacole, îmi amintesc că acum cîțiva ani eram și eu, împreună cu un coleg de facultate, protagonistul unora similare, doar că noi nu vorbeam despre băutură, obsecintăți, etc, ci aveam discuții pe care noi le credeam interesante pentru toată lumea, credeam, cu alte cuvinte, că facem un bine public discutînd despre ale noastre cu o voce puțin mai tare decît era cazul (sau cel puțin așa credeam eu, nu știu dacă Liviu avea același sentiment). La urma urmelor, unde ar mai fi avut bucureșteanul de rînd ocazia să audă vorbindu-se despre întrebările ultime ale existenței, cînd la televizor și în ziare vede doar un circ de prost gust? Dar datorită nouă, avea ocazia să ia o gură de spirit în drum spre casă, îngrămădit în vehiculele RATB-ului.
În dimineața asta ploioasă de acum cîteva zile, era linișite iar protagonistul era de data asta un bătrînel destul de bine îmbrăcat. Era liniștea aceea în care stînjeneala pe care o simte toată lumea dă o consisntență lăptoasă aerului, astfel încît aproape că ți-e frică să te și miști, ca să nu lași cumva urme. Eu eram curios să-l văd pe cel ce, mi s-a părut mie, recita o poezie, așa că m-am apropiat fără să-mi pese prea mult de laptele din aer. Toată lumea avea pe față acel zîmbet în care se putea citi clar sentința : “e nebun săracul “. Mi-am dat seama că de fapt nu recita o poezie, ci dintr-o carte de rugăciuni. La un moment dat, bătrînelul s-a oprit și a făcut ceva foarte atipic pentru un nebun. Adică a încercat să își explice cmportamentul. Spunea ceva despre un vis pe care l-a avut și în care Dumnezeu i-a spus să facă ce făcea acum. În timpul ăsta, își făcea întruna semnul crucii.
După vreo 10 minute, actorul nostru și-a schimbat brusc rolul de la cel ce predica în piața publică la călătorul care cere informații în legătură cu unde vrea să ajungă. Întreba de Parchet, auzise că e pe la Universitate și nu știa cum să ajungă mai ușor acolo, fără să meargă prea mult pe jos. Avea probleme la picioare și un baston care nu îl ajuta prea mult. Cîteva cucoane care erau lîngă el, după ce l-au ignorat cîteva momente, deoarece, probabil, nu-și puteau închipui că un nebun ar putea avea o destinație, l-au informat cu condescendență că Parchetul nu e la Universitate, ci pe bdul Unirii, la prima stație de la Unirea. Dar cuconale noastre confundau Parchetul cu Tribunalul. Bătrînelul nostru părea că știe destul bine unde vrea să ajungă, așa că nu se lăsa convins de ele și întreba în continuare dacă nu știe cineva cum să ajungă mai repede la Parchetul de la Universitate. Din întîmplare, eu știam că “nebunul” avea dreptate, că Parchetul e în zona Universității și că cucoanele alea nu știau despre ce vorbesc. M-am apropiat și i-am spus că cel mai bine ar fi să coboare la Izvor și să ia de acolo un troleu pînă la Universitate, ar avea astfel mai puțin de mers pe jos. Mi-a mulțumit și s-a îndreptat spre ușă. În urma lui, cucoanele au început să șușotească, probabil stingherite de faptul că un moș nebun știa mai bine decît ele cum e cu instituțiile publice. Așa că una dintre ele a început să zică, “Dumnezeu, auzi. Nu există niciun Dumnezeu!” și i-a mai zis ceva “de dulce” celui care ar fi putut să îi fie tată.
În momentul ăla, mi-a venit în minte o vorbă a lui Solomon (sper că nu greșesc-dacă nu e Solomon, e David, în orice caz unul dintre ei): “Nebunul zice în inima lui: Dumnezeu nu există!”. Poate ar fi trebuit să îi amintesc și cucoanei de vorba asta. În orice caz, mi-am dat seama atunci cine era de fapt nebunul dintre cei doi și că ceea ce trece drept nebunie în ochii omului de rînd, uneori poate fi nici mai mult nici mai puțin decît o formă de viață superioară.

Anunțuri
Comentarii
  1. Liviu spune:

    Zilele astea mi se intampla sa fac si ‘emisiuni’ tip documentar (in special in 311 – autobuzul in care ma mai urc uneori)…

  2. ionetecatalin spune:

    Tu esti Liviu. El e Liviu, oameni buni 🙂 (doar pt cei care au citit postl, fireste)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s