Arhivă pentru Octombrie, 2009

Se pare că ar fi trebuit să verific mai bine sursele înainte să aplic comitetului Nobel proverbe din antichitatea romană. Mă bucur că e aşa şi că Hertei Muller nu i s-a revocat premiul Nobel.  Cum eu nu auzisem de times.ro pînă aseară, nu ştiam că ei fac bancuri, nu ştiri, şi citindu-i in grabă, i-am luat în serios.

În schimb, am o altă veste: i s-a retras premiul Nobel lui Obama exact pentru motivele de care ziceam eu  în ultimul post.  Să vedem, atrag şi eu măcar vreo două mii de vizitatori cu gogoaşa asta?

Anunțuri

Era o vreme,  aveam în jur de 20 de ani, deci nu cu foarte mult timp în urmă, cînd îmi închipuiam că pot fi orice. Simţeam în mine ceva destul de mare pentru a cuceri lumea. Credeam că n-ar fi imosibil să cîştig un premiu Nobel, de exemplu. Era, la o adică, posibil, chiar dacă de o improbabilitate ce tindea la infinit. Acum nu mai tinde, acum a ajuns.  Mi-e dor de vremea aceea în care toate orizonturile posibile mi se păreau deschise, dar în acelaşi timp trebuie să recunosc că plăteam un preţ scum pentru acel sentiment. Preţul era dat de depresiile pe care le aveam cînd mă uitam la mine, la educaţia mea precară, la condiţia socială şi găurile negre din „cultură”.  Ziceam atunci că „am pierdut startul”, că în ciuda potenţialului pe care îl simţeam zăcînd în mine şi care mă făcea să visez, era prea tîrziu pentru a recupera tot ce pierdusem în anii tinereţii, acei ani esenţiali pentru formarea unui destin.

Azi, odată cu maturizarea, mi-am pierdut şi visul naiv care mă făcea să cred că pot deveni orice, partea bună fiind că nu mai am depresia asociată cu visul respectiv. Cu toate astea, cînd am auzit azi că Hertei Muller i-a fost retras premiul Nobel de către comitetul de la Stockholm pentru o amendă neplătită din anul 1982, anul meu de naştere-se pare că venirea mea pe lume a fost semn rău pentru Herta noastră: aproape că îmi pare rău că m-am născut-m-am gîndit că ar fi bine să-mi plătesc şi eu amenzile. Sînt aproape sigur că am cel puţin o amendă RATB neplătită, datînd din primul an de facultate, atunci cînd, deşi aveam abonamentul gratuit, mergeam pe blat pentru că mi-era lene să pierd vremea pe la cozi pentru decontare.  Astfel, ar trebui să mă duc chiar azi să mi le plătesc ca să mă asigur că nu o să pierd vreodată premiul Nobel din cauza asta.

Vorbind serios, povestea asta e pentru mine un exemplu extraordinar că acolo unde tronează litera moartă a legii, rezultatele pot fi de-a dreptul aberante. Înţeleg de ce regulile de la Stockholm spun ce spun, dar nu înţeleg de ce minţile luminate de acolo nu au destulă deschidere la minte pentru a înţelege că o datorie nesemnificativă faţă de stat nu poate fi în niciun caz  un indicator pentru tipul de cetăţean care e cineva.  Desigur, corectitudinea e bună, dar să taxezi atît de dur o greşeală făcută du 27 de ani în urmă ? (mi-a fost uşor să fac calculul, pentru că atîţia ani am şi eu). Oare Nobel însuşi, dacă ar mai fi în viaţă, ar fi de acord cu decizia asta? Sigur că nu ar fi, pentru că Nobel era o minte luminată, nu un comitet imbecil (nu arunc injurii gratuite, se ştie că un grup e mult mai prost decît fiecare dintre membrii lui luaţi în parte-există chiar un proverb roman care spune, aproximativ, că senatorii sînt oameni de treabă, dar Senatul e o vită proastă). Aşa că dacă Nobel ar mai fi în viaţă, s-ar revolta împotriva unei asemenea decizii care neagă opera de o viaţă a unei scriitoare ce şi-a dovedit în condiţii extrem de dificile integritatea caracterului (parte din motivul care a stat la baza acordării premiului) , integritate care acuma, uite, e contrabalansată de un bilet de tramvai. Tocmai această contrabalansare face decizia comitetului aberantă şi posibilă doar în virtutea unei legi moarte pe care moşnegii de acolo nu o înţeleg sau în virtutea vreunei scleroze, au uitat-o. Şi dacă Nobel ar mai avea în el vreun fel de viaţă, s-ar întoarce în mormînt. Dar nu mai are, aşa că, din păcate, Nobel n-o să reacţioneze în niciun fel  povestea asta tragi-comică.

Vorba lui Luther King, mai am si eu un singur vis: visul ca într-o zi să se descopere că Obama mergea la prostituate  şi nu le lăsa bacşiş, şi atunci şi se i se retragă şi lui premiul Nobel, pe care nu-l merita oricum de la bun început.

Un post nou

Posted: Octombrie 28, 2009 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , , ,

Scriam acum ceva timp despre infinit. Mă gîndeam atunci la infinitul mare, cel al Universului, acela în care mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi nu se termină niciodată, cum se exprima un prieten de-al meu, şi la infinitul mic, cel al atomului, cel care merge de la mic la mai mic la nesfîrşit. Azi, din senin, am fost izbit de infinit din toate părţile. Un infinit nu doar unidimensional, care merge de la minus la plus pe scara mărimilor fizice, ci un infinit cu un număr infinit de dimensiuni. Cum ar fi dimensiunea dragostei, a muzicii sau a limbajului. Dat fiind că milioane de oameni combină de mii de ani un număr finit de cuvinte în limbaj, te-ai aştepta ca la un moment dat să se termine combinaţiile, să nu mai fie posibil să se spună nimic nou. Orice s-ar spune şi orice s-ar scrie ar fi atunci doar o simplă repetare a ceea ce s-a spus şi ce s-a scris deja. Însă nu e aşa, şi atîta timp cît vor exista fiinţe gînditoare şi vorbitoare, va fi posibil să se spună ceva nou. Chiar fraza asta şi cea dinaintea ei sînt, aş putea să bag mîna în foc, spuse exact în forma asta pentru prima dată. Cu alte cuvinte, creaţia va fi întotdeauna posibilă, iar acest infinit al creaţiei e unul mult mai interesant decît cel al mărimilor fizice.

În acest sens e postul acesta nou, nu doar pe blogul meu, ci nou în cel mai radical sens al cuvîntului. Iar cei care se gîndeau că mi-a secat brusc inspiraţia astfel încît am ajuns să dau un titlu cu conţinut vid şi cu iz de manelist ca cel de „un post nou”, vor fi dezamăgiţi sau se vor bucura, depinde de gîndurile pe care le au în raport cu mine.

Am citit mai demult o povestire de Isaac Asimov, al cărei titlu nu mai mi-l amintesc, dar care răspundea, într-o manieră ficţională, întrebării “de unde vin bancurile?”. Cred că oricine ajunge să se întrebe la un moment dat asta. La modul cel mai general, întrebarea sondează chiar natura şi originea umorului însuşi, iar la modul mai concret se preocupă de izvorul bancurilor. Cine inventează bancurile? Am încercat eu însumi odată să „inventez” un banc, dar n-a fost prea reuşit. Mai ştiam un banc inventat de un cunoscut de-al meu, dar nici acela nu era prea reuşit. Şi atunci, cine inventează bancurile geniale care ne fac pe toţi să rîdem? Probabil nişte oameni geniali, dar răspunsul ăsta nu ne ajută foarte mult.

În povestirea lui Asimov, cel care ne-a dat legile roboticii înainte de a avea roboţi (prima lege a roboticii spune că un robot nu poate ucide  un om, iar celelalte sînt derivate din aceasta), umorul în general şi  bancurile în special ţin de un experiment extraterestru. O rasă extraterestră care se joacă cu noi a inventat bancurile şi le-a pus în circulaţie pentru a experimenta. Povestirea lui Asimov e fără îndoială inteligentă şi bine scrisă şi în plus se găsesc în ea cîteva bancuri excelente pe care Asimov le-a cules din diverse culturi, dar are nişte probleme.  Pe scurt, într-un viitor îndepărtat omenirea a dezvoltat nişte supercomputere care au capacitatea de a răspunde la cele mai profunde întrebări ale oamenilor. Asta e prima problemă a povestirii lui Asimov, căci el presupune că ştiinţa poate răspunde la cele mai arzătoare întrebări ale spiritului uman, ceea ce ştiinţa serioasă nu poate pretinde nici spera. Ştiinţa poate în cel mai bun să descrie şi să explice tot ce există, deşi nici asta nu e probabil că se va întîmpla vreodată, dar în niciun caz nu va putea răspunde la întrebarea de ce există ceva mai degrabă decît nimic (întrebare pe care unii o consideră şi întrebarea fundamentală a filosofiei). Oricum, să mergem mai departe cu Asimov şi să-i facem concesia că în viitor oamenii au inventat nişte supercomputere care pot răspunde la toate întrebările. După ce au pus toate întrebările care le-au venit în minte, oamenilor le-a secat inspiraţia, aşa că principala lor preocupare a rămas aceea de a pune cele mai relevante întrebări. În acest scop au fost aleşi dintre cei mai inteligenţi pămînteni un grup de slujitori ai Supercomputerului, adică tot un fel de preoţi (oare de ce, orice ar face omul, chiar şi un spirit prodund antireligios ca Asimov, ajunge iar şi iar la religie?). Doar aceştia aveau voie să pună întrebări calculatoarelor supreme. Unul dintre aceştia, după ce probabil pusese întrebări ca “are viaţa sens?” , “dacă da, care e acesta?” “există Dumnezeu?” şi primise răspunsuri definitive şi irevocabile la toate, se plictisea  de moarte. Trăia probabil sentimentul suprem de plictiseală al celui care există într-un univers în care nu mai există niciun mister, în care explicaţia a aplatizat toate încreţiturile realităţii care excită spiritul. Aşa că, pe ascuns, ca să nu-şi piardă locul de muncă, i-a venit ideea să întrebe de unde vin bancurile. În acest scop a introdus mii de bancuri în supercomputer şi a pus acestuia întrebarea. Răspusul acestuia îl ştim deja: experiment extraterestru. Apoi preotul nostru ateu pune o altă întrebare: ce se va întîmpla în ziua în care oamenii vor afla răspunsul la prima întrebare. Iar răspunsul a fost, fireşte, că în ziua aia experimentul se va încheia, implicaţia directă fiind că va dispărea însuşi umorul. Ca să testeze, eroul nostru citeşte un banc şi îşi dă seama că nu mai poate rîde. Şi din ziua aia n-a mai rîs nimeni niciodată la auzirea unui banc. Asimov nu ne spune dacă rîsul din alte motive decît bancuri a rămas totuşi posibil.

Eu cred că asta e singura povestire din istoria literaturii care suferă de o problemă pe care dacă aş fi critic literar poate aş reuşi să o numesc. Problema e că, dacă ţi-o poţi imagina adevărată, atunci e falsă. Orice povestire, mai ales cele sf, îşi creează un spaţiu în imaginaţie în care sînt reale. Dar povestirea asta nu poate fi reală nici măcar în acel spaţiu virtual din imaginaţie, pentru că în momentul în care ţi-o imaginezi reală acolo, consecinţele realităţii ei s-ar refrînge în mod necesar şi asupra lumii reale. Poate nu e chiar aşa, poate nu ştiu nici eu prea bine ce vreau să spun, dar acesta a fost primul gînd după ce am citit povestirea, acum cîţiva ani.

Chiar dacă nu e aşa, şi chiar dacă povestirea lui Asimov e acceptabilă din punct de vedere al coerenţei interne şi al legăturii ei cu lumea imaginară pe care o creează, în niciun caz nu putem accepta răspunsul ei cu privire la originea bancurilor, pentru că, uite, dacă spun acum un banc, cu condiţia să fie bun, pun pariu că o să rîdă toată lumea.

În cazul acesta, nu ne rămîne decît să ne întrebăm în continuare de unde vin bancurile…

Împotriva naturii

Posted: Octombrie 26, 2009 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , ,

Pe biroul meu e mereu dezordine. Cred că dezordine e un cuvînt blînd. Mai potrivit ar fi haos. Şi e aşa nu pentru că nu aş fi făcut niciodată ordine, pentru că ocazional, odată la vreo 2 luni, fac ordine. E aşa pentru că există o lege a naturii, al doilea principiu al termodinamicii, numit şi principiul entropiei, care spune că într-un sistem, orice fel de sistem, starea de dezordine tinde să crească odată cu trecerea timpului. Aşadar, dezordinea de pe biroul meu e în deplină concordanţă cu legile naturii iar eu dacă aş încerca să am mereu ordine ar trebui să lupt constant  împotriva naturii. Dar nu o fac. Iubesc natura. Aşa că o las să îşi urmeze cursul iar ordine fac doar rar, atunci cînd nu se mai poate. Acesta e unul dintre momentele alea, dar deocamdată nu mă simt în stare să mă pun cu natura…

În general, cînd văd un film bun, simt o nevoie imperioasă să scriu despre el. Acum am văzut un film pe care l-aș putea numi bun doar dacă  aș fi extrem de generos.Ghosts of Girlfriends Past este doar o altă comedie romantică brînzoasă de la Hollywood. Deși beneficiază de Michael Douglas în rol de fantomă, filmul nu aduce nimic extraordinar ca film.  Dar aduce ceva interesant ca tematică. Filmul ăsta e doar un alt exemplu de un subiect cu potențial de care Hollywoodul și-a bătut joc împachetîndu-l într-un scenariu ieftin și mii de clișee.

Problema e cea a lui Connor Mead, dacă-mi amintesc eu bine cum îl cheamă pe acest nou Don Juan. Un tip care a cucerit atîtea femei încît lacrimile lor adunate la un loc pot să dea naștere unei ploi torențiale de cîteva minute (ăsta a fost unul dintre puținele momente interesante din film). Un tip care schimbă femeile așa cum se schimbă șosetele sau chiar mai des. Un tip cinic care nu crede in dragoste și spune despre ea ceva asemănător cu ce spunea Marx despre religie (că e opium pentru proști). Un tip pentru care căsătoria e o instituție arhaică, perimată și opresivă. După părerea mea, problema e interesantă pentru că eroul ăsta nu e deloc o ciudățenie, ba din contră, e un tip destul de comun. Foarte mulți bărbați seamănă cu el. E ceva în aerul zilei de azi care ne face să ne mirosim unii pe alții ca pe simple bucăți de carne, să ne adulmecăm, să ne devorăm în izbucniri volptuoase de poftă și să trecem mai departe. Exisă niște explicații ale biologiei evoluționiste foarte amuzante pentru faptul că bărbații vor să aibă cît mai multe partenere sexuale iar femeile tind să se rezume la unul singur. Sînt atît de amuzante încît eu n-o să le redau aici pentru că nu vreau să fac din blogul meu un loc de spus bancuri. Poate un pic mai mult bărbații, dar în orice caz și femeile, respiră același aer.  Despre asta e vorba în film și d-aia ziceam că problema e interesantă.

Dar filmul o dă cel mai mult în bară atunci cînd face din problema lui Douglas Connor o poveste excepțională, explicînd atitudinea acestuia față de femei, relații dragoste, căsătorie etc prin existența unui unchi malefic (Michael Douglas) care și-a transmis în nepot arta întunecată a datului femeilor pe spate. Dacă oamenii ar ajunge așa doar pentru că au avut un unchi bogat și care l-ar face pe Hugh Heffner să pară o ușă de biserică, adică datorită unor cauze concrete din istoria formării lor, lucrurile nu ar sta așa de rau cum stau azi. Dar faptul că trăim într-o lume populată din ce în ce mai mult de fantome care nu fac altceva decît să fredoneze întruna versurile you and me baby ain’t nothing but mamos, so let’s do it how they do it an the Discovery chanel și care sfîrșesc prin a dansa după ele, nu poate fi explicat decît prin niște cauze structurale, adică prin aerul pe care îl respirăm azi.

E 4 30 a.m și nu ar trebui să-mi solicit capul în legătură cu probleme atît de complicate. Mă mir că am fost în stare să scriu și rîndurile astea, așa semi-coerente cum sînt. Îmi vine să scriu o concluzie, dar parcă toate concluziile îmi fug din minte.

Mă pipăi temător, dar consistența cărnii nu poate fi în niciun caz dovadă sigură că nu aș fi și eu vreo fantomă.

Între două lumi

Posted: Octombrie 22, 2009 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , ,

Între două lumi e titlul unei emisiuni radio a Loredanei Dumitraşcu la care am fost invitat de cîteva ori, dar mai e şi titlul stării pe care o am eu acum. Am migrat, iată, pe WordPress, dar nu mă simt aşa de bine. Parcă am lăsat ceva în urmă, parcă mi-e dor de casă, deşi mie nu mi-e dor niciodată de nimic şi de nimeni, cum ziceam într-un post mai vechi. Poate greşeam. Îmi închipui că aşa se simt cei ce pleacă într-o altă ţară. Plusul în ceea ce priveşte nivelul de trai nu compensează întotdeauna şi pe deplin minusul dat de ruperea a ceea ce este familiar. Ca rezultat, unii ajung să facă tot felul de lucruri pe care nu le-ar fi făcut altfel. Probabil nu aş fi scris niciodată postul anterior (care sper că nu va face să-mi pierd cititorii care au mai rămas după ce i-am pierdut pe cei ce mă citeau pe blogspot ) dacă aş fi rămas pe Blogger. Dar aşa, în virtutea anomiei (cuvîntul ăsta e inventat de Durkheim şi se referă la inabilitatea unui sistem de a impune norme comportamentale, morale etc) izvorîtă din stresul şi bucuria mutării, l-am scris.

O să sărbătoresc trecerea mea pe WordPress într-un mod foarte ciudat. Voi spune care e concepția mea despre blogging.

Din punctul de vedere al unui scriitor, bloggingulul e pentru un act de creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Consum de energie, senzația că ai făcut ceva, poate și o oarecare satisfacție, dar nu creație.

Probabil ultimul post

Posted: Octombrie 21, 2009 in Fără categorie

M-am hotarit sa migrez în țările calde. Țările calde fiind WordPressul, despre care am auzit că ar fi un mediu mult mai prielnic așa-numitei blogosfere. Așa că, dacă îmi reușește încercarea, ăsta e ultimul post aici pe Blogspot. Nu e departe, însă, tot dintr-un click se ajunge acolo…

V-aţi pierdut căciula

Posted: Octombrie 21, 2009 in Fără categorie

Cred că oricine a stat mai mult de cîteva zile în Bucureşti s-a trezit la un moment dat că aleargă pe stradă fără să ştie de ce, nu-i aşa? E ceva în ritmul oraşului care, ca o muzică de care nu poţi scăpa orice ai face, dictează ritmul propriei tale fiinţe. Fugi pentru că oraşul fuge.
Eu fugeam ieri ştiind foarte bine de ce. Era ora 13, la 14 trebuia să fiu undeva înspre ieşirea din Bucureşti dinspre Giurgiu, iar la 4 trebuia să fiu în Băneasa. Şi eu încă nu mîncasem nimic. Planul era să mănînc ceva repede, la fast-food, evident, şi apoi să fug cît mai repede la metrou. Cum alergam eu înspre Unirea, văd că unui nene din faţa mea îi cade căciula pe jos fără ca el să observe, astfel că mergea liniştit în continuare. În jumătate de secundă, creierul meu a făcut nenumărate calcule cu privire la căciula aia. Merită să mă opresc să i-o ridic? Sînt extrem de grăbit, să pierd secunde preţioase pentru căciula amărîtă a unui nene? Nu ştiu ce variabile a folosit creierul meu în ecuaţia finală, pentru că m-am trezit oprindu-mă din alergat, făcînd un pas înapoi şi ridicînd căciula. Am accelerat apoi ca să-l prind din urmă, şi cum mă grăbeam, l-am atins înainte de a spune ceva. Omul a sărit înapoi speriat, ca şi cum cineva ar fi vrut să îi facă rău. S-a dumirit repede cînd i-am spus că îşi pierduse căciula, dar nu destul cît să zică mulţumesc. De fapt, chiar şi după ce era limpede că fără mine ar fi rămas veşnic fără căciulă, n-a schiţar nici măcar un zîmbet de recunoştinţă. Din contră, avea o faţă crispată ca şi cum i-aş fi furat căciula aia.
Probabil că oraşul, odată cu ritmul pe care ni-l impune, ne învaţă şi să ne temem de cei din jur, să privim cu suspiciune chiar şi cele mai nevinovate şi mai bineintenţionate gesturi. Şi cu toate astea, ştiu că mai există bunătate în jungla urbană. Ştiu pentru că, deşi în ultimul timp am devenit mult mai rău decît mă ştiam, mai e destulă bunătate în mine. Şi după cum zicea cineva despre mine ieri că doar nu oi fi eu singurul deştept şi serios dintr-un anume grup, la fel zic şi eu azi, doar nu oi fi eu ultima oază de bunătate din oraş.