Nu vreau să merg mai departe

Posted: Septembrie 15, 2009 in Fără categorie


Nu, nu asta nu e declaraţia unui sinucigaş! Nu m-am gîndit niciodată serios la sinucidere, deşi, mai demult, pe vreo 20 de ani, mi se părea că lumea e atît de mare şi că eu sînt atît de mic încît nu voi putea niciodată să fiu demn de ea. Sau, cum ziceam eu atunci,nu mă ridicam la înăţimea exigenţelor fiinţei. Oare ce însemna asta de fapt? Probabil erau doar răbufnirile unui ego care avea exigenţe prea mari de la el însuşi. Cred că era perioada în care îl citeam pe Patapievici (de ex. Zbor în bătaia săgeţii) şi lista lui de lecturi, el povestete că citea o carte în fiecare zi, mă făcea să cad într-o depresie adîncă. Adică, sînt atîţia oameni care au reuşit să atingă excelenţa, să împlinească exigenţele fiinţei, în termenii în care mi se părea mie că se pune problema. Şi eu? Eu eram doar unul care „pierduse startul” (altă expresie pe care o foloseam pe atunci pentru a-mi descrie condiţia demnă de milă). Adică, Cioran scrisese deja un eseu serios pe la 13 ani, dacă îmi aduc bine aminte, şi eu aveam 20 şi nu făcusem nimic. Mi-e greu să descriu în profunzime ce simţeam atunci, cert e că eram profund nemulţumit de mine şi că uneori îmi doream să nu mai fiu. Nu să mor, nu să mă sinucid. Actul în sine îmi provoca repulsie. Ah, violenţa necesară pentru a curma viaţa! Orice metodă ar alege cineva pentru a omorî pe cineva sau pentru a se sinucide, e ceva în actul respectiv care irită la maxim simţul estetic, poate mai mult decît pe cel moral. Orice moarte e urîtă! Se mai găseşte cîte un psihopat care să creeze „opere de artă” cu crimele lui, dar cam atît! Nu, eu nu voiam să mor, să mă omor. Voiam doar să nu mai fiu. Ba mai mult decît atîta, voiam să fie ca şi cum nu aş fi fost niciodată, să dispar din memoria tuturor celor care m-au cunoscut vreodată. Se spune că a-ţi dori să fii mort pentru a vedea reacţia celor de jur, pentru a verifica dacă ai însemnat ceva pentru cei din jur printr-un exaltat şi extrem de patetic act, chiar dacă doar imaginar, e semn de imaturitate emoţională. Şi cred că aşa e. Dar la mine era altceva. Eu nu-mi doream să mor pentru a mi se simţi lipsa, ci doream să dispar odată cu însăşi lipsa mea, cu toate urmele lăsate de mine pe nisipurile fine şi mişcătoare ale fiinţei.
Acum nu mai sînt atît de radical cu mine însumi şi cu lumea. Cunoscînd mai bine lumea, am înţeles că trebuie să-mi pese mai puţin de exigenţele ei. Nu înseamnă că oamenii mari nu mai mă fascinează şi că eu nu-mi mai doresc să fiu unul. Îmi doresc şi probabil într-o zi o să fiu mare într-un anume fel. Dar Lumea mă fascinează mai puţin, şi-a pierdut, ca să zic aşa, farmecul feciorelnic pe care îl avea asupra mea. Am înţeles că, mai degrabă decît o fecioară, lumea e o prostituată, una bătrînă şi muncită de vicii. Cum să-ţi pese sau să vrei să mori pentru exigenţele unei curve?!
Poate doar îmbătrînesc şi devin mai moderat, lăsînd în urmă mult cîntatul entuziasm al tinereţii, acela care crede că poate să mute munţii. Nu ştiu.
Altceva, cu totul altceva voiam să zic prin „nu vreau să merg mai departe”. În ultimul post, cel în care vorbesc despre „minune”, am vorbit despre unul dintre cele mai importante din cîte am atins eu vreodată pe blogul ăsta sau în alte lucruri pe care le-am scris sau vorbit. Ba nu, am vorbit despre unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Hai să fiu exact: am vorbit despre cel mai important lucru din lume. Acel lucru în funcţie de care lumea are sau nu are sens, viaţa are sau nu are rost. Ai momente, toţi avem, poate unii mai des şi alţii mai rar, în care simţi că faci parte dintr-o lume frumoasă, dintr-o poveste fantastică, şi atunci te cuprinde ameţeala metafizică de care mai vorbeam şi altă dată. Dacă ce spuneam data trecută e adevărat, dacă există minuni, atunci lumea aia nu e doar rezultatul unor gînduri euforice de moment, ci e ADEVĂRATĂ. Nu vreau să merg mai departe pentru că mi se pare că am scris prea slab şi nu „m-am ridicat la exigeneţele” subiectului. Nu vreau să trec mai departe, adică să mai scriu, pentru că ar însemna să îngrop, încet, încet,punînd un text peste altul, lucrul acela esenţial care dă valoare vieţii. Nu vreau să devină doar un alt lucru de care am scris la un moment dat şi care e apoi e uitat (aici funcţionez în virtutea iluziei că blogul meu chiar e citit de o mînă de oameni), ca atîtea alte lucruri frumoase pe care le-am scris aici şi pe care nu le mai citeşte nimeni pentru că sînt prea vechi sau care n-au fost citite niciodată.
Şi cu toate astea, o să merg mai departe, şi deja am mers.

PS: Am pus poza aia pentru că e din perioada de care vorbeam aici. Diferenţele dintre eu-ul meu de autnci şi cel de acum nu se referă doar la emanciparea mea în raport cu farmecele lumii, ci şi la chestii mult mai tangibile, ca să zic aşa. De exemplu, acum nu mai am părul lung şi nici nu mai sînt aşa de slab, deşi cred am aceiaşi ochi frumoşi pe care îi aveam şi pe atunci.

Anunțuri
Comentarii
  1. exterra spune:

    good old days 🙂 primul an de facu…sau era al doilea?

  2. Catalin Ionete spune:

    Poza? Nu mai stiu daca era primul sau al doilea, dar stiu ca plecam la mare cu personalul ;))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s