De veghe în lanul de secară stricată

Posted: Martie 9, 2009 in Fără categorie

</a

De ce e nevoie de o scenă de sex într-un film? Probabil doar ca să se vîndă mai bine. În seara asta, în timp ce mă uitam la Watchmen, îmi spuneam că un film bun un se poate vedea într-o sală în care sînt mai mult proşti. Oricît de urîte ar fi fost gîndurile mele, asta mă făcea să simt gălăgia care începea să se ridice de fiecare dată cînd încetau scenele de violenţă sau cele cu încărcătură erotică şi pe ecran se înfiripa un dialog. Fără îndoială, Watchmen e un film bun, care, ca orice film cu supereroi, aduce în prim plan nişte întrebări existenţiale: merită salvată omenirea? şi dacă da, de ce? Nişte indivizi la fel de slabi şi de murdari ca societatea pe care încearcă să o protejeze nu sînt deloc potriviţi pentru rolul de mîntuitori. Dar un fost-om care în prezent, în urma unui accident care l-a adus la un nivel extrem de avansat de intimitate cu universul, atît de avansat încît se poate juca cu materia după bunul plac, îşi pierde uşor-uşor umanitatea, ajungînd să creadă că nişte pietre de Marte sînt mai valoroase decît oamenii? Se pare că nici el un e cel mai bun candidat pentru rolul de mîntuitor, chiar dacă lumea i se închină ca unui zeu. Asta înseamnă că umanitatea e fără speranţă, mai ales că nici Batman nu există cu adevărat, ca să mijlocească pentru ea, ca Avraam pe vremuri (pentru Batman ca mijlocitor, vezi Batman Begins)
Un film care, printre cadavre care explodează sub puterea gîndului doctorului Manhattan şi sexualitate, toate acestea în cantităţi suficiente pentru a-l face interzis minorilor, pune întrebări fundamentale despre existenţă, e un film bun? Eu zic că trebuie să fie ceva într-un film care să-l facă atractiv şi pentru cei mai puţin atraşi de meditaţia metafizică, poate e singurul fel în care ajung şi ei să înghită şi altceva în afară de comedii spumoase, explozii şi pop-corn.

De ce mai mi-a placut filmul? Curios, filmul mi-a plăcut mai mult acolo unde e cel mai mult clişeu holiudian: supereroul o invită pe ea, pe femeie, să îl convingă că lumea merită să fie salvată. E momentul în care semizeul care nu credea în zei, ajunge să recunoscă faptul că, în ciuda nonsensului implicat de însăşi noţiunea de minune, căci minune este doar acel lucru atît de improbabil încît nu se va întîmpla niciodată, există totuşi minuni. Şi ştiţi cel fel minune ajunge să înmoaie inima supraomului ? Femeia care stătea în faţa lui era minunea, deoarece probabilitatea ca ea să existe, ţinînd cont de complexitatea universului, era atît de mică, încît simplul fapt că ea era ea, era o minune. Poate n-o să mă creadă nimeni, dar în momentul ăla m-am simţit foarte bine, dar şi foarte prost, pentru că eu însumi spusesem lucrurile astea acum cîteva luni, într-un articol de pe blogul ăsta intitulat Cea mai mare minune dintre toate. M-am simţit prost pentru că m-am simţit plagiat, şi bine pentru că îmi vedeam gîndurile transpuse pe ecran într-un film, chiar dacă, iertată să-mi fie lipsa de modestie, într-o formă mai săracă decît cea dată de mine.

PS: Aş fi vrut să povestesc despre ce mi s-a întîmplat acum cîteva zile în tramvai, dar aş semăna prea mult cu un personaj ca Mircea Badea, tipul care s-a plîns primul că trăieşte în Romania şi asta îi ocupă tot timpul,un lucru pe care aş vrea să-l evit. De aceea o să spun în două vorbe ce am păţit în acest post scriptum, care nu are nicio legătură cu prima parte a textului. Eram în tramvaiul 32 şi ocupam un loc pe scaun, fiind preocupat de faptul că la următoarea staţie s-ar putea urca vreo doamnă în vîrstă care m-ar face să mă simt vinovat că stau jos şi stfel să-i cedez scaunul. Dar nu se urcă nicio doamnă, ci se urcă doi domni. De fapt, nu erau deloc domni, ci erau doi ţărani (în sensul extrem de peiorativ al cuvîntului!)dintre care unul era beat şi fuma fără să îi pese că se află în tramvai. Tipul era foarte supărat că pierduse nu ştiu cîţi bani la ruletă, iar probabil că ce îi mai rămăsese cheltuise pe băutură ca să uite, astfel că acum era beat şi supărat, astfel că nimeni nu ar fi îndrăznit să îl întrebe de ce fumează în tramvai. După cîteva momente de ezitare, am îndrăznit eu să îi atrag atenţia că în tramvai un se fumează. El se uită la mine cu privrea-i beată, şi-mi spune nepăsător că a uitat să stingă ţigara. Faptul că eu îi adusesem acum aminte de asta nu l-a oprit nicidecum să fumeze în continuare, iar eu, fierbînd pe dinăuntru de indignare şi furie, m-am gîndit că nu puteam să fac altceva decît să mă mut mai încolo. Credeţi că gentlemanul nostru s-a simţit cumva vizat de faptul că m-am mutat ostentativ de lîngă el? Nu. Ci imediat ce m-am ridicat eu, s-a aşezat în locul meu şi a continuat să fumeze nestingherit, în timp ce toată lumea din jurul lui tuşea într-o tăcere resemnat-furioasă. Morala? Dacă eşti nesimţit şi te urci cu ţigara aprinsă în tramvai, indiferent cît de aglomerat e tramvaiul, ai loc pe scaun asigurat!

Comentarii
  1. Bianca spune:

    bine ai revenit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s