Despre pericolele mersului la cinema

Cînd eram mic, presupunînd că acum sînt mare, bunica îmi spunea că nu e bine să mergi la cinema. Probabil ar durea-o sufletul să ştie că, în ciuda sfaturilor ei bineintenţionate, eu am devenit un fel de apologet al cinematografului, încercînd să-i conving pe cei care preferă sa ia filemele de pe net şi să le vadă în liniştea căminului, că experienţa cinematografului nu poate fi înlocuită de nicio plasmă sau sistem home cinema. Însă în ultimul timp încep să mă întreb dacă nu cumva bunica mea avea dreptate în ceea ce priveşte cinematograful, chiar dacă din cu totul alte motive decît cele invocate de ea. Miercurea trecută, în timp ce stăteam la coadă să-mi iau biletele pentru Seven pounds (un film frumos, atît de frumos şi atît de fără sex şi violenţă, încît cineva se mira că se mai fac astfel de filme azi, de fapt, ca să fiu foarte exact, se întreba cu o oarecare dezamăgire : se mai fac azi filme fără sex şi violenţă? Uite că da, şi Seven pounds e cel mai bun exemplu că un film bun nu are deloc nevoie de sex şi violenţă ca să fie bun! ). O fetiţă, care chiar dacă fizic nu mai era chiar fetiţă, la minte era în mare parte fetiţă, îşu anunţă colegele care stăteau şi ele la coadă că „la final tipul se sinucide”. Una dintre colegele ei, despre care n-aş fi bănuit că e genul emo pîna nu am auzit-o, se întoarce zîmbind şi spune: „Înseamnă că e genul meu”. O altă colegă, mai puţin emo, bănuiesc, ripostează oarecum violent: ” dar taci fată din gură, că-mi strici filmul!”. Fetiţa noastră nu se lasă intimidată şi răspunde şi ea în forţă: „Dar nu-ţi mai lua bilet fată, dacă ţi-am stricat filmul” În momentul ăsta, eu nu mai rezist şi mă implic : „Ar fi mai bine să taci, pînă nu strici filmul pentru toată lumea”, îi spun. La intervenţia neaşteptată a unui străin, fetiţa se arată oarecum intimidată şi tace. Bătălia era cîştigată, dar pierdusem războiul, căci acum ştiam cum se termină filmul. În orice caz, nu ştiam că înăuntru e mă aşteatpă un alt fel de răboi! „Seven pounds” e un film mult prea bun ca să fie stricat de aflarea prematură a finalului. Implicarea emoţională e destul de puternică pentru a face lucrul ăsta nesemnificativ. Dar cum să reacţionezi cînd în cele mai încărcate emoţional momente ale filmului, o ceată de retardaţi (dacă nu cognitiv, cel puţin emoţional tot erau retardaţi băieţii ăia veseli!) rîd şi se veselesc zgomots. Acel tip de retardaţi cărora dacă le atragi atenţia fac şi mai mare gălăgie. Şi atunci, ca o persoană raţională ce eşti, după ce le-ai atras odată atenţia, ca să eviţi scandalul, încerci să îi ignori şi să urmăreşti filmul în linişte. Pardon, în gălăgie. În vesela gălăgie produsă de retardaţii care împrăştie floricele pe o rază de zece metri în jurul lor. S-au gîndit că dacă tot nu sînt explozii în film, pot improviza ei nişte efecte pirotehnice pe bază de pop corn şi sos de nachos. La final, ce pot să mai zic? După ce afară mi-a fost stricat, anticipat, filmul, iar înăuntru mi-a fost stricată experienţa trăirii lui, oare nu ar trebui să dau dreptate celor care preferă să stea în pat şi să vadă filmele pe monitorul lor, mai mare sau mai mic, cum s-o nimeri să fie? Oare nu e cinematograful un loc plin de pericole? Iată una dintre puţinele situaţii în care omul modern mai are ocazia să fie erou, iar eu vreau să fiu un erou al cinematografului!

Anunțuri