Unde? Acolo, sus..





E posibil ca discutia despre sensul vietii sa fi cazut de mult in desuetitudine, sa fi ceva asemanator cu „nemurirea sufletului”. La urma urmei, cele doua par a fi strins legate, desi nu sint, daca te uiti mai atent. In orice caz, eu gasit vara asta un sens al vietii, printre altele. Nu printre altele cite am facut am gasit si un sens al vietii, ci am gasit unul dintre posibilele sensuri ale vietii. Cum, viata are mai multe sensuri? Se pare ca da. Uneori parca e o autostrada tridimensionala, in care sensurile urca si coboara amestecindu-se intr-o geometrie cit se poate de neeuclidiana. E absurd, ce spun, stiu, dar de cind exclude absurdul, in totalitate, adevarul?
Ma intrebam, urcind pe munte, de ce urca oamenii pe munte. Sint multe motive, desigur. Dar eu ma intrebam de ce urca oamenii pe muntii aia de pe care probabilitatea sa nu te mai intorci e foarte mare. Vedeti, am ajuns cu gindul la sensul vietii ca urmare a impactului dintre diferite vieti particulare cu muntele. Intr-adevar, se pare ca localnicii de pe Everest, sau, ma rog, din jurul lui, se intrebau de ce vin albii acolo ca sa moara incercind sa urce pe muntele ala care lua vieti cu o inima de gheata (o metafora deosebit de potrivita in cazul asta, trebuie sa recunosc!).
Ce-i face pe oameni să moară încercînd să ajungă într-un loc din care odată ce ai ajuns nu ai ce face altceva decît să cobori? Întrebare banală, vor zice unii, dintre aceia cărora nu prea le plac înălţimile. Pentru mine, din contră, întrebarea ţinteşte adînc, adică spre înăţimi. Am înţeles că în omogenitatea abolută a locurilor („Mi-e egal”, zicea un erou al lui Camus referindu-se cam la tot ce îl înconjura), muntele se profilează ca o destinaţie privilegiată, deci ca sens. Gratuitatea rezultatului, absoluta lui neproductivitate, adica faptul de a sta pe culme şi de a nu avea altceva nimic de făcut decît să cobori, nu afecteaza cu nimic puterea lui de a da sens. Merg într-acolo doar pentru a fi acolo, doar pentru ca drumul către acolo se constituie ca obstacol, iar obstacolele TREBUIE depăşite, doar pentru ca priveliştea e frumoasă, apoi nu am altceva de făcut decît să refac, invers, traseul. Nu-i aşa că trăim viaţa doar pentru plăcerea de a depăşi obstacole şi fericirea a admira, din cînd în cînd, cîte un peisaj?
Mai radical, s-ar putea spune că viaţa astăzi nu mai are niciun sens, într-o lume lipsită de Dumnezeu sau dumnezei, şi că din cauza asta oamenii au devenit turişti şi dau vieţilor lor sensuri, de altfel de tot rîsul, ca acela de a cuceri un vîrf. Căci, fără îndoială, sensul vieţii e dat de acel lucru care e în stare să îi fie final, şi fiecare căţărător pe Everest ştie că acela ar putea fi ultimul lui drum.

Anunțuri

4 gânduri despre „Unde? Acolo, sus..

  1. Ar fi frumos, daca mi ar da intr-adevar aripi. Daca nu ar fi doar comercial bullshit. In realitate nu beau niciodata redbull si doar ocazional pepsi. Acolo doar sticla era de pepsi. Inauntru era apa curata de izvor 😀

  2. chestia aia rosie.. e masina timpului nu?? stiam eu ca egzista pe undeva departe..si cand ma gandesc ca astia m-au considerat nebuna atatia ani….😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s