Arhivă pentru Ianuarie, 2008

In seara asta, dupa multa vreme, mi-am dorit din nou sa mor. Nu e vorba de sinucidere, am folosit cuvintul asta in titlu doar din ratiuni de marketing. E vorba de dorinta dupa nefiinta. Mai demult imi doream sa nu fi existat niciodata, sa nu fi iesit din nefiinta, pentru ca, simteam eu, nu ma ridicam la inaltimea exigentelor fiintei. In seara asta am retrait acel sentiment amar ca vreau sa las lumea asta in urma inainte de a fi intilnit-o. In acel moment m-a cuprins si un sentiment de bucurie cum nu am mai trait demult, si nu doar din cauza ca ma reintilneam cu nostalgii mai vechi, ca si cum te-ai intilni cu o cunostinta mai veche (nu zic prieten vechi, pentru ca nostalgia respectiva, prin chiar natura ei, mi-era dusman de moarte-un joc de cuvinte mai nimerit nici ca se putea gasi!). Era bucuria regasirii unui eu mai vechi, si pe care eu il cred mai autentic, si pe care un ultima luna de zile l-am ingropat, l-am omorit, paradox, traind din plin. Acest din plin e pe deplin relativ la mine, la felul in care am trait pina acum, nu are in niciun caz un inteles absolut. In tentatia nefiintei pe care am trait-o in seara asta in timp ce treceam prin fata magazinului Unirea, am trait voluptatea intilnirii cu un eu mai vechi si mai bun al meu, unul pe care in ultimul timp l-am tradat. Am simtit atunci greata fata de carne, dar o greata care mai purta inca in ea simburele poftei, de care nu voi scapa niciodata! M-a patruns gindul dulce-amar ca trebuie sa expediez masina la care platesc 115 euro pe luna timp de zece ani, si care nu e Golf Alb 1.9TDI, ci Seat Leon alb, 1.9 TDI (Oare lui Dumnezeu ii plac partialitatile? ), caci ea (mai bine zis „it”) a contribuit in mod semnificativ la tradarea fostului meu eu principal, care acum a devenit un simplu alterego neglijat, aproape mort. Ce a adus in capul meu gindurile astea? Ce m-a adus inapoi la mine insumi, redindu-mi fericirea ca poate nu mi-am ratat inca esenta? Sa fi fost Wittgenstein, cu ale sale Lectii despre psihologie, estetica si religie-aproape singura mea lectura din luna care a trecut? Nu, nu a fost el, adica nu doar el. Mi-am amintesc ca odata spuneam ca singurul lucru care nu mi se pare pierdere de vreme pe lumea asta e cititul. Intr-un fel, esenta mea statea in citit. In ultimele saptamini, de cind am inceput sa „traiesc”, nu am mai citit aproape deloc, si astfel am ajuns sa simt ca imi ratez esenta. Nu a trebuit sa fiu Freud ca sa imi dau seama de asta. Citind din nou, m-am reintilnit cu mine citit, si mi s-a facut greata de mine cel care sint acum. Dar oare mai pot renunta la mine?

Anunțuri