Dumnezeu pentru o zi

Posted: Septembrie 29, 2007 in Biografice
Etichete:, , , , , , , , , , ,

S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles, e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:”Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!”? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte : „Mi-e totuna!”,”Mi-e egal”- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita?

O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce căutam.
Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului „obisnuit”) ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite.
Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii.
Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente.
Dar sa povestesc…(contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi)
Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama „nebunie”. In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai „slabi de inger” dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un „nebun” pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat.
Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai „e pe tratament”. E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa.

Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun!
Eu sint singurul care ii sint aproape fara a-l ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump.
Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat „frumos”(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il „iscodesc” privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce… Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? „Nu ma prostesti pe mine..” vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: „Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad”. Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era „blocat” pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. „Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?” Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am „poruncit” si sa mearga la doctor. „Dar nu vreau medicamente” Trebuie! „Daca zici tu Doamne…”
Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi „poruncit” atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri.
Dar presiunea era prea mare asupra mea  (nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea „tinte inalte”:nu vreti sa fiti Dumnezeu! (Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore)
Revenind la experientele „privilegiate” de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie.
Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine)
Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat.
Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: „Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic”. Acest „truc” si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de „dumnezeu”. Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:”Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine”. Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat.
Cele mai „picante” aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste „tare”. Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta.
Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita.
Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile.
Ceea ce ma face pe mine, vai de mine! Dumnezeu pentru o zi.

Comentarii
  1. Anonymous spune:

    M-am gandit la o alta latura a „experientei” tale. Ai fost dumnezeu din punctul de vedere al unui om sarman… Pe de alta parte insa… oare nu ai fost si demon, Antihrist sau Papa in situatia respectiva – prin gestul tau?

  2. Catalin Ionete spune:

    Pentru cine sa fi fost demon, antihrist si papa? Tot pentru el?

  3. crisalexa spune:

    A fost (şi ar trebui, în continuare să fie şi să rămână) o lecţie pentru tine, din partea Lui: ai fost Dumnezeul unui singur om, timp de câteva ore, nu al lumii întregi, timp de secole. Nu se poate să nu-ţi fi pus vreodată întrebarea referitoare la cum ar fi în locul Lui. Ai aflat. Şi odată cu asta, ar fi trebuit să afli răspunsuri la multitudinea de întrebări ce ţi le pui zilnic, referitoare la „De ce, Doamne, eu?” sau altele asemenea. Nimic nu e întâmplător, nimic nu e accidental.

  4. ionetecatalin spune:

    Eu cred ca multe lucruri sint accidentale si intimplatoare. Desi cind stau sa ma gindesc mai bine imi dau seama ca „accidenta”, „intimplator” ca si antonimele lor sint doar cuvinte, etichete, ca realitatea e mult prea complicata pentru a putea fi continuta de ele.

  5. ionetecatalin spune:

    Uite, în momente d-astea ma bucur din plin de faptul că am blog. Încerc o plăcere amestecată cu durere şi ruşine etc uitîndu-mă la acest text scris acum cinci ani, pe vremea cînd scriam fără diacritice, metodă şi neîngrijit în general, dar parcă cu ceva mai mult tupeu. Eh, orgoliile primei tinereti! Pe vremea aia nu puteam să povestesc pur şi simplu ceva, trebuia să încadrez totul într-un cadru filosofic si alte asemenea copilarii. Dar povestea zilei în care am fost dumnezeu pentru cineva ramine interesanta, in ciuda incadrarii filosofice precare si a lipsei diacticelor.

  6. ionetecatalin spune:

    Reblogged this on Cogito and commented:

    Uite, în momente d-astea ma bucur din plin de faptul că am blog. Încerc o plăcere amestecată cu durere şi ruşine etc uitîndu-mă la acest text scris acum cinci ani, pe vremea cînd scriam fără diacritice, metodă şi neîngrijit în general, dar parcă cu ceva mai mult tupeu. Eh, orgoliile primei tinereti! Pe vremea aia nu puteam să povestesc pur şi simplu ceva, trebuia să încadrez totul într-un cadru filosofic si alte asemenea copilarii. Dar povestea zilei în care am fost dumnezeu pentru cineva ramine interesanta, in ciuda incadrarii filosofice precare si a lipsei diacticelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s