Arhivă pentru Septembrie, 2007

Nu , adevarata continuare am trait-o eu astazi. Am publicat mai jos povestea petrecuta acum citiva ani, asa cum am scris-o atunci, cu toate naivitatile ei, are meritul de a fi fost scrisa sub impresia momentului, deci e autentica, in care, pentru un schizofrenic, eu am fost Dumnezeu pentru o zi. Poza de la inceputul povestii nu e de atunci, ci e de astazi, deci mult mai proaspata decit povestea. Si, poate e nevoie sa specific, el e in fotografie, nu eu.
As putea sa povestesc mult pe seama raporturilor stabilite intre el si mine. De la putere absoluta asupra lui, am trecut la frica de el, si prin multe alte tipuri de raporturi, prea complicat de expus aici.

Astazi, l-am revazut, si a fost ca si cum m-as fi intosr in timp. A fost mai putin patimas, dar consecvent. A insistat de mai multe ori sa vorbeasca cu mine intre patru ochi, si imi arunca priviri cind duioase, cind minioase, cind pline de complicitate, ca si cum numai noi doi am fi stiut cine eram eu, iar el ma asigura cumva ca va tine totul secret. La un moment dat s-a apucat sa spuna celor care mai erau pe acolo ca el asteapta sa ma sparg. Sa ma sparg, am intrebat rizind, eu si cei din jur. Da, zice el, sa se sparga. Pare el mic (de fapt, nu sint chiar mic, am un onorabil 1,74), dar cind isi da jos carnea asta de pe el, are cinci metri. Am raspuns, tot rizind, ca m-as fi multumit sa am macar 1,80, cinci metri fiind multe peste asteptarile mele, sau dorintele persoanelor de sex opus. Daca inaltimea mea neimpresionanta, de 1,74, poate sa fie la un moment dat o problema pentru o fata de 1,72, sa zicem, caz in care, daca si-ar lua tocuri, ar fi mai inalta decit mine, in mod sigur o inaltime de cinci metri ar fi o problema pentru toate fetele din lume, situatie tragica, atit pentru mine, dar si pentru ele, in care eu as ramine tinar si nefericit, cum, de altfel, sint si acum.

Imediat dupa discutia asta, am profitat de un moment de neatentie al lui si am fugit mincind pamintul, uitindu-ma cu frica inapoi. Dar scapasem! Eram in siguranta. De ce frica asta? Va afla cel care va citi povestea de mai jos, asa cum a fost ea scrisa acum citiva ani. Imi dau seama acum ca eu nu m-am multumit niciodata sa spun o poveste, uitindu-ma la inceputul eseistic al acestui text. Nu m-am multumit sa povestesc ce mi s-a intimplat, m-am simtit dator sa fac metafizica pornind de la ea. De dragul autenticitatii, am lasat povestea asa cum am scris-o atunci, dar sper ca mi se va ierta patetismul abordarii.

S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles, e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:”Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!”? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte : „Mi-e totuna!”,”Mi-e egal”- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita?

O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce căutam.
Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului „obisnuit”) ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite.
Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii.
Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente.
Dar sa povestesc…(contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi)
Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama „nebunie”. In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai „slabi de inger” dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un „nebun” pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat.
Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai „e pe tratament”. E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa.

Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun!
Eu sint singurul care ii sint aproape fara a-l ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump.
Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat „frumos”(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il „iscodesc” privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce… Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? „Nu ma prostesti pe mine..” vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: „Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad”. Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era „blocat” pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. „Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?” Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am „poruncit” si sa mearga la doctor. „Dar nu vreau medicamente” Trebuie! „Daca zici tu Doamne…”
Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi „poruncit” atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri.
Dar presiunea era prea mare asupra mea  (nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea „tinte inalte”:nu vreti sa fiti Dumnezeu! (Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore)
Revenind la experientele „privilegiate” de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie.
Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine)
Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat.
Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: „Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic”. Acest „truc” si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de „dumnezeu”. Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:”Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine”. Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat.
Cele mai „picante” aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste „tare”. Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta.
Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita.
Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile.
Ceea ce ma face pe mine, vai de mine! Dumnezeu pentru o zi.

Soarele rasarea parcă mai proaspăt ca niciodată, pentru a cine știe cîta oară, doar ca să lumineze o lume pentru care întunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin așa credea Andrei, căci el de mult nu mai vazuse altceva decît lucruri care ar fi trebuit să rămînă veșnic ascunse pentru lumina zilei.

Ține degetul pe trăgaciul mitralierei și așteaptă. Din cînd în cînd, în cîmpul lui vizual apar niște forme mișcătoare destul de bine conturate, solide.  Nu praf si fum, dar totusi, datorita distanței de aproape două sute de metri, aceste forme rămineau  intr-un obscur care îi oferea lui Andrei suficienta libertate pentru a da acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau  sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor adevărate de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, fiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, că mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, luminînd, crea comuniune intre toti si toate cite se află sub el,  și astfel consimțea, incuraja, aplauda ca un spectator cosmic punerea in scena a conditiei umane. Spectacol care, fapt limpede ca lumina zilei, înainte de a fi orice altceva, e tragedie.

Dar Andrei fu nevoit să lase gîndurile deoparte, căci  trebuia să își pună din nou mitraliera la lucru. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Își spunea povești prin care dădea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, însă acestea se spulberau imediat ce mitraliera tacea. Liniștea îl forța acum să se gindeasca la ceea ce, atunci cînd formele apăreau în cîmpul sau vizual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.

Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realizase ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, asa de puternic cum era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci prin luciditatea propriei minți. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura, pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum dar banuia  ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.

Adevarul unu: Dumnezeu exista! Adevarul doi: Dumnezeu nu exista!

Posted: Septembrie 27, 2007 in Fără categorie

Aceste doua adevaruri, respectiv unu si doi, sint amindou adevarate. Si mai mult decit atit, sint amindoua adevarate in acelasi timp. Asa se explica un lucru de altfel inexplicabil: vesnica disputa cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nu s-a ajuns la nicio concluzie, pentru ca ambele pozitii (cea pro si cea contra) sint adevarate.

Eu nu ma joc cu vorbele aici, nici nu dau solutii de doi bani la probleme de miloane. Sint convins ca rostesc cuvinte pline de sens, ce-i drept poate de un sens pe care multi nu vor fi capabil sa il prinda. Imi asum toate sagetile care deja au plecat inspre trufasul meu avatar capabil de asemenea afirmatii.

Da, Dumnezeu exista. Insa el exista numai in si prin credincios. Dumnezeu nu e de gasit in lume, pentru ca El nu e nicaieri in lume. El intra in lume doar prin canale ocazionale, ocazionate de cei care aleg sa creada.
Si el nu exista , in cel mai propriu sens al cuvintului, adica e absent, din lume, pentru cei care aleg sa nu creada. Si inexistenta Lui e o realitate la fel grea existenta Lui.

Dar despre toate astea, mai multe, alta data, in alta parte…

Sau nu?

Posted: Septembrie 27, 2007 in Fără categorie

Pina la urma, lui Dumnezeu nu ii place Golful alb, 1.9 TDI.

Lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI

Posted: Septembrie 24, 2007 in Fără categorie

Blasfemia din titlu este doar aparenta. Lui Dumnezeu chiar ii place Golful alb. I-am zis mai demult ca as vrea sa imi arate care este gustul lui la masini. I-am zis asta si despre femei. Incep sa nu mai am incredere in mine. De fapt, cine sint eu ca sa am incredere in mine?
Am zis asta, dar e usor de zis…
Am ajuns sa zic asta pentru ca, nu stiu cum, am ajuns sa imi doresc masina. Zace si in mine un maniac la vitezei, ca in eroul din povestirea de mai jos. Sint sigur ca zace in mine un maniac al vietii, in orice caz. Sper nu am acelasi sfirsit ca el. Sau nu?

Toata lumea se mira de tine cind te arati inconsecvent. Asa s-a mirat si de mine cind am inceput sa spun ca vreau sa imi iau masina. Am inceput sa ma interesez de masini si sa vorbesc de cai putere. Sistemul bancar, care e un blestem si o binecuvintare in acelasi timp, nu sint sigur in ce ordine, face posibil chiar si pentru unul care nu are nimic, ca mine, sa aiba o masina. Ce daca nu o sa imi mai permit, dupa ce voi avea de platit lunar creditul pe zece ani, sa duc nici macar la un suc fata pe care as putea sa o plimb cu masina !
In noua mea postura, unii ma considera ipocrit. „Nu esti tu ala care toata ziua tuna si fulgera impotriva masinilor, poluarii, blocajelor in trafic si a prostiei omenesti care sta la baza acestora?” , ziceau ei. Ba eu sint. Am invatat sa ma asum integral. Nu sint ipocrit. Dar am inceput sa traiesc voluptatea sfirsitului, si daca luindu-mi masina pot aduce mai aproape sfirsitul, atunci o sa imi iau. Ba nu, nu e asta explicatia. Nu ma regasesc in ea, doar ca simpla ei formulare are ceva provocator in ea. Si vreau si eu, ca toata lumea, sa provoc, citeodata.
Poate nu sint destul de autentic cum imi place sa cred, daca am ajuns sa imi sacrific principiile. Dar despre ce principiu era vorba? De curind, cineva mi-a spus ca un barbat care nu conduce nu prea are trecere in fata femeilor. Cred ca nici in fata barbatilor nu prea are trecere. Dar, din nou, despre ce principiu era vorba? Era vreunul? Era o banala lamentare metafizica. Nu pot schimba lumea, iar gestul meu poate avea cel mult o valoare demonstrativa. Deci singura valoare pe care o poate avea atitudinea mea anti masini poate fi, prin natura lucrurilor, una demonstrativa. Pina la urma totul se reduce la ei, nu? -la ceilalti. Uneori e bine sa nu iti pese de ei. Masina nu vreau pentru ei, sau pentru ele ( am un prieten obsedat ca fetele l-ar putea vrea doar pentru BMW-ul lui!), ci pentru mine. E o extensie a persoanei mele, si poate a personalitatii. Mai multa libertate, mai multa putere. Toate la un pret considerabil. Dar ce e gratis pe lumea asta?

In ultimele saptamini am cautat o masina si mi-am facut socoteli. Dupa mai multe cautari in care nu am dat peste minuni (adica o masina buna si ieftina), si dupa mai multe socoteli care imi aratau ca mai bine mi-as cumpara bicicleta, astazi am decis ca nu mai vreau sa imi iau masina. Deodata eram usurat, si liber. Si mai bogat. Nu mai voiam masina. Eram in sfirsit hotarit!
S-a intimplat ca tocmai astazi m-a vizitat la birou o fosta colega din facultate. Nu doar pe mine, ci pe mine si pe o colega de birou, si ea colega de facultate cu noi. I-am povestit despre proiectul meu ratat de a-mi lua masina. Poate nu ratat, doar aminat. Mi-a spus si ea ca un barbat trebuie sa aiba masina (oare femeile chiar nu mai pot concepe un barbat fara masina ? e oare absenta masinii, in mintea lor, o forma de impotenta? ). Si mi a spus ca la 7000 imi pot lua un Golf. Ce Golf? Am fost cruis sa vad, asa ca am sunat-o pe prietena ei. Era vorba de un Golf alb, 1.9 TDI (inca nu stiu exact citi cai, dar foarte probabil peste o suta), cu un numar decent de kilometri parcursi, din 2001. Toate socotelile mele de a avea masina asta, puternica si diesel, ma duceau la 8500. Si deodata, o gasesc la 7000. Fara niciun alt fel de taxe. Motivul pentru care e vinduta, e ca de cind cea care pina atunci o conducea cu mare placere, probabil, si-a luat de ceva timp un Touareg. Nu prea te mai simti bine intr-un Golf cind ai Touareg, nu?
Si deodata toate planurile mele sint date peste cap.
La ora 5 , in dupa amiaza asta, avea intilnire cu un consilier de credit. Totul era aranjat, numai ca eu nu stiam citi bani vreau sa iau. Vreau doar citeva mii pentru altceva decit masina, sau iau 10 000, ca sa imi acopar si celelalte probleme si masina? M-am intilnit cu consilierul, care era o tinara draguta, cu ochelari cu rama neagra, totul era pregatit, numai ca eu nu stiam citi bani vreau. Mi-am cerut scuze si am iesit sa dau un telefon, de fapt vreo doua, in urma carora am aflat ultimele detalii in legatura cu masina si m-am hotarit sa o iau.

Ce poate sa insemne toata povestea asta, daca nu ca lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI?

O zi proasta

Posted: Septembrie 12, 2007 in Fără categorie


Azi am avut o zi proasta. Zilele proaste nu sint prea dese la mine. Sint la fel de frecvente ca si cele bune, adica rare. De obicei, am pur si simplu zile.
Dar azi am avut o zi proasta.
Sint tentat sa incep cu casiera de la cinema, care, fara sa imi dea posibilitatea sa imi aleg locurile, m-a incredintat ca mi-a dat „in spate, central”. Cind am ajuns in sala, am vazut ca era intr-adevar ni spate, muuult prea in spate, pe penultimul rind, mult prea in spate pentru gustul meu. Si la fel de central ca fascismul. Ba nu, comunismul, caci era in stinga.

Dar ziua mea nu a fost proasta din cauza unei casiere asemenea.
Cineva zicea despre mine ca sint cea mai norocoasa persoana pe care a cunoscut-o. Azi a avut ocazia sa se convinga ca nu e chiar asa. Am aflat azi ca cel care trebuia sa imi fie coordonator de doctorat, a murit ieri. Sentimentele incercate de mine au fost foarte amestecate. Pe de o parte, faptul nud ca am ramas fara coordonator de doctorat. De cealalta, faptul ca unul dintre ultimii mari sociologi ai tarii s-a stins. A murit exact cu o saptamina inainte de admitere. Asta da noroc!

Am mers apoi in Jilava. Atmoserfa de acolo, pe linga mirosurile de tot felul care te iau pe sus, e pur si simplu apasatoare! Unii ar zice ca e de la multimea de „hoti” adunata acolo. Nu stiu, dar parca si soarele straluceste altfel acolo.

Ca si cum puscaria nu ar fi fost destul, am ajuns apoi in Ferentari. Aleea Livezilor, niciun nume din lume nu putea sa fie mai nepotrivit decit acesta pentru o strada care seama cu o „gura de iad”. Te duce cu gindul la o plimbare printre pomi incarcati cu frunze si fructe, cu liniste si aer curat. Si cind colo, Aleea Livezilor e un drum printre niste blocuri care arata la fel ca interiorul puscariei Jilava, daca nu mai rau chiar. Acolo, heroina e la ea acasa, adica o gasesti in orice casa (sa imi fie acceptata aceasta exagerare, ca o licenta poetica, chiar daca e o poveste fara pic de poezie!). Oamenii traiesc mai rau decit animalele la gradina zoologica. Cind ma gindesc la ei, ma cuprinde o intrebare ca o durere de cap: de ce nu pleaca undeva, pe cimp, oriunde, sa pasca oi, sa prida peste, sa manince frunze, orice si oriunde altundeva decit acel loc in care parca s-a concentrat toata mizeria lumii?

Am avut o zi proasta, dar ma simt bine. Ma simt bine cind imi dau seama cit de norocos sint ca nu sint pe Aleea Livezilor, dar ma cuprinde un rau ca o durere de cap cind realizez ca Aleea Livezilor nu e un vis urit, ci o realitate, la citiva kilometri distanta de mine. Si ma cuprinde un adevarat virtej de rau cind realizez ca, intr-un sens, intreaga lume o alee a livezilor.

Arta de a inventa vise.

Posted: Septembrie 6, 2007 in Fără categorie

Poate parea usor, dar e greu. E incredibil de greu. Trebuie sa ai cu adevarat sclipiri de genialitate ca sa poti. Ce? Nu sa visezi, ci sa inventezi vise. Visul e o incredibila combinatie de bizar si natural. Relatia dintre aceste doua dimensiuni, felul in care se impletesc, se transforma una in alta, se contrazic, isi imprumuta reciproc energie, sint substanta oricarui vis. Cine poate struni friiele acestor doi cai, care, prin firea lor, nu se inteleg deloc bine la aceiasi trasura, avind naturi fundamental antagonice, poate incerca sa inventeze un vis, la fel cum ai incerca sa inventezi o poveste.

Am avut un vis extrem de violent azi-noapte. A inceput la un moment dat sa tune. Cerul era plin de nori si brazdat razlet de fulgere. La un moment dat, fulgerele, tunetele au inceput sa curga ca si cum ar fi fost gloante intr-o mitraliera. Cerul era plin de lumina si galagia era asurzitoare. Fara pauza. Violenta extrema a furtunii m-a facut sa imi pun degetele in urechi. Apoi, o spaima teribila mi-a cuprins intreaga fiinta, fiind convins ca traiesc sfirsitul lumii. Era insa si bucurie acolo, pentru acelasi motiv. Lumea trecea cu tunet si fulger! La un moment dat , furtuna s-a oprit, soarele a rasarit, si eu m-am trezit. Insa spaima a ramas. Am cautat, cu gitul uscat, ceva de baut si m-am bucurat ca niciodata altcindva ca nu sint singur in casa.