Motoraş metafizic

Există, fără îndoială, un motoraş metafizic care face rotiţele realităţii să se învîrtă. Viziunea aşa zis ştiinţifică asupra lumii este aşa de săracă tocmai pentru că nu vrea să audă, din principiu, de nimic metafizic. Lumea însă e ceva mai mult decît atomi şi gene!
Sînt unii, şi sînt destui, care cred, într-un mod naiv, zic eu, într-un fel de dreptate universală care veghează constant asupra ei înşişi. După aceştia, primim răsplata, mai devreme sau mai tîrziu, din în orice caz, în această lume, pentru orice lucru bun sau rău pe care îl facem . Toate se întorc de unde au plecat- poate fi un motto bun pentru această concepţie. Eu nu sînt atît de naiv, dar uneori trebuie dau Cezarului ce e al lui şi să le dau şi lor dreptate.

Ieri mi s-au întîmplat doua lucruri extra-ordinare. Primul dintre ele este atît de misterios pentru mine, o dovadă atît de elocventa pentru metafizicul din lume, dar, din păcate, nu pot să-l povestesc.

Al doilea, e mai degrabă comic, dar vorbeşte şi el destul de articulat despre ceva-ul din spatele cortinei.
Se spune că legea de bază a economiei ar fi cuprinsă în următoarele cuvinte: THERE’S NO SUCH THING AS FREE LUNCH! Cu alte cuvinte, nimic nu e gratis pe lumea asta. Eu aveam, ieri, destule puncte pe cardul Hollzwood Multiplex pentru un film gratis si credeam, fireste, că o să fie gratis. Am văzut filmul (Harsh Times (Vremuri grele)-pe care îl recomand călduros, de altfel) care a fost, într-adevăr, gratis. Numai că povestea nu se termină aici, din păcate. Tocmai m-am întors din concediu şi nu am apucat încă să îmi fac abonament RATB. Mi-am zis că o să
îmi fac de luni, de cînd încep serviciul. Dacă mi-aş fi făcut abonament, m-aş fi simţit mai puţin în vacanţă…Sau poate pur şi simplu obiceiurile vechi mor greu! Oricum ar fi, la ora 8 seara nu mă aşteptam să văd controlori, aşa că nici nu i-am băgat în seama pe cei doi bărbaţi în cămăşi albastre care s-au urcat de la Lucian Blaga în 124. Acum, cînd mă gîndesc, îmi dau seama că era ceva suspect în legătură cu ei. Prea erau binevoitori şi nesiguri pe ei, stîngaci, parcă… E foarte posibil să nu fi fost deloc controlori, ci doar nişte oameni întreprinzători în căutare de mijloace alternative de existenţă. Oricum ar fi fost, m-am căutat prin buzunare şi am scos 11 lei, pentru care respectii domni mi-au mulţumit frumos, deşi foarte discret, pentru că se fereau să nu fie văzuţi luînd mită. Partea frumosă e tocmai asta: exact 11 lei costa si biletul la film, pe care eu credeam că l-am văzut gratis, dar pe care vreun contabil metafizic care lucra peste program s-a gîndit totuşi să mi-l treacă în cont.

Anunțuri

Despre exorcizarea realitatii prin limbaj

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Mîine

Mîine e ziua mea. Sigur!!! A mea şi a încă cîtorva zeci de milioane de oameni. Împlinesc 25 de ani. Şi deja îmi pare rău. Ne petrecem viaţa, pînă pe la 20 şi ceva de ani, aşteptînd cu înfrigurare să ne facem mari. Şi cînd ne-am făcut mari, ne dăm seama că mai avem puţin şi murim, şi începem să ne dorim să fi rămas mici.

Nu există niciun moment, dar niciunul măcar, în care să fim mulţumiţi de status quo-ul nostru. Sîntem mereu în altă parte decît sîntem.

Ajunsese la destinatie

Ajunsese la destinaţie

Gonea în noapte. Senzaţia pe care i-o dădea viteza era fantastică. Ştia bine unde merge, dar asta nu avea mare importanţă. Ceea ce conta cu adevărat, ceea ce făcea cu adevărat sensul, simţea asta în fiecare atom din el, era faptul că mergea, şi mai ales că mergea cu viteză. Nenumăraţii cai putere pe care îi biciuia cu piciorul drept şi îi ţinea în frîu cu cel stîng făceau un zgomot care sîrnea în cei la care ajungea o indignare invidioasă, iar în el stîrnea plăcere. Pură plăcere. Beţia puterii. De fiecare dată cînd kilometrajul arăta peste două sute de kilometri pe ora, îşi aducea aminte de Einstein şi de relativitate. Da, chiar şi timpul e relativ. La viteza luminii, sau măcar apropiată de ea, şi departe gravitaţia oricărui corp mare, planetă sau stea, modul ciudat în care era construit Universul i-ar fi permis lui să îi lase pe ceilalţi în urmă. Mult în urmă şi în multe feluri în urmă. Acesta fusese visul lui de cînd se ştia: să îi lase pe toţi în urmă. Nu ar fi putut să îşi explice prea limpede ce voia de fapt. Nu îi plăcea să fie singur, dar simţea că vrea să depăşească totul şi pe toţi în lume, lumea însăşi parcă nu merita altceva decît să fie depăşită. Relativitatea îi spunea că e posibil ca o oră după ceasul de la mînă lui să însemne ani pentru cei care ramîneau în fumul şi mirosul de cauciuc ars lăsate de trecerea lui. Nu era, ce-i drept, prea pasionat de fizică. Ştia doar cît reuşise să reţină din cărţi de popularizare a ştiinţei ca cele scrise de Hawking, de exemplu. Ştia însă destul cît să realizeze că visul lui va rămîne mereu doar un vis: viteza luminii era imposibil de atins pentru orice corp material, chiar şi teoretic, pentru că odată cu viteza, spunea fizica, creşte şi masa corpului, la viteza luminii această masă fiind infinită, deci infinită va trebui să fie şi forţa de propulsare. De la cele cîteva sute de cai putere de sub capota maşinii lui şi pînă la infinit, mai era o cale…infinit de lungă. De fiecare dată cînd se gîndea la infinit, avea o stare de ameţeală. Acum însă, infinitul era doar o piedică enervantă în realizarea visului său. Infinitul nu îi mai provoca ameţeală. Repurtase, fără să îşi propună, o victorie asupra infinitului. Ce mai victorie! îşi spunea, învăluit dintr-o dată de un cald sentiment de autoironie. Aşadar, nici măcar teoretic nu erau şanse pentru el. “Ăsta da vis nebunesc!” îşi şoptea el, prieteneşte. În ciuda certitudinii imposibilităţii, se cuibărise, în cele mai naive părţi ale fiinţei lui, iluzia că ar putea totuşi, dacă şi-ar petrece cît mai mult timp la viteze mari, să îi lase pe ceilalţi în urmă. Însă chiar şi fără acest vis nebunesc, maşina lui tot ar fi avut destule de oferit ca să se substituie oricărui alt sens al vieţii. Simţea că trăieşte cu adevărat doar împins de forţa acceleraţiei în scaunul lui de piele moale. Îi plăcea să treacă pe lîngă locuri, pe lîngă oameni, să privească şi să se ştie privit. Odată cu viteza maşinii, creştea în el şi viteza vieţii. La două sute de kilometri pe oră, viaţa din el avea viteza adrenalinei.. Cei care îl cunoşteau găseau că nu e nimic mai nimerit decît să spună despre el că e un maniac al vitezei. Dar el ştia mai bine. Judecăţile oamenilor sînt întotdeauna mai copilăroase decît visul meu cu viteza luminii” gîndea el despre ce gîndeau ceilalţi. Şi într-adevăr, lucrurile aşa stau, deoarece judecăţile oamenilor au ca materie primă doar ceea ce se vede. Tot ce vedeau ei era o maşină care fugea mereu cu viteze nepermise, maniacale (era o minune că şoferul mai avea încă permis de conducere!), deci şoferul era un maniac al vitezei. Dar el ştia mai bine. El era un maniac al vieţii, nu al vitezei. Viteza era un simplu mijloc prin care se apropia mai mult de viaţă. Cum? Viu fiind, poţi fi departe de viaţă? Da, credea el. Mai tot timpul sîntem departe de viaţă, chiar dacă nu uităm niciodată să respirăm. Unii reuşesc să se apropie de viaţă prin muzică. Nu se pricepea la filozofie mai mult decît la fizică, însă ştia că marele Nietzsche fusese unul dintre aceştia. Pentru ei, muzica este o experienţă extatică în care ajungi să simţi viaţa ca pe un curent, mai mult sau mai puţin electric, care te străbate, te face să crezi că doar puţin îţi mai lipseşte pînă la a exploda şi a te împrăştia prin univers ca o pulbere fină care se topeşte în toate cîte sînt.. Pentru el însă, mijlocul prin care ajungea în inima vieţii era viteza. Dar viteza avea nevoie de un motor, ceea ce însemna că maşina era un simplu mijloc pentru viteză. El ştia toate astea, dar ceilalţi nu le ştiau şi nici nu le puteau şti, pentru că el nu ar fi fost niciodată în stare să le povestească. Se întîmplase , mai demult, ca viteza, care de obicei îl purta către esenţa vieţii, să îl pună faţă în faţă cu moartea. O văzuse atunci, o privise în ochi cu luciditatea delirantă specifică secundelor finale. Se spune că moartea nu face parte din patrimoniul de experienţă al omenirii. Oricît de ciudată ar părea, ideea are la bază un argument solid. Pe scurt, acesta e următorul: experienţa presupune neapărat un subiect; dar moartea înseamnă tocmai dispariţia subiectului şi moartea nu vine gradual, ci dintr-o dată, adică, cineva nu poate fi doar puţin mort, ci doar mort sau viu; asta înseamnă că în momentul în care a venit moartea, a plecat subiectul şi, în concluzie, nu poate fi vorba de vreo experienţă; putem experimenta moartea celorlalţi, dar niciodată pe a noastră. Însă el o experimentase atunci de la distanţă. Şi de atunci, de cînd simţise crăpîndu-se sub picioarele lui gheaţa subţire care desparte viaţa de moarte, acestea două se amestecau mai ales atunci cînd ar fi trebuit să fie mai distincte. În momentul în care viteza făcea viaţa să curgă prin el ca un torent nebun, o prezenţă nemijlocită, un amestec îmbătător de miraculos şi natural, de fizic şi metafizic, atunci, chiar atunci, simţea şi prezenţa ei hidoasă. Maşina lui devenise dintr-o dată un mijloc pentru moarte, în aceiaşi măsura în care era unul pentru viaţă. Totuşi, unele lucruri rămăseseră neschimbate. Senzaţia de putere, sentimentul libertăţii, confortul şi plăcerea, tot acest pachet care făcea din maşina lui un microunivers în sine, rămăseseră la fel de intenese ca înainte. Chiar acum, în noaptea asta ploioasă, se simţea profun recunoscător maşinii lui pentru sanctuarul pe care i-l oferea în faţa naturii dezlănţuite. Era încă îndrăgostit de maşina lui. Nu ajunsese să aibă cu ea o relaţie ca acelea pe care le au cele mai multe cupluri căsătorite de mai mulţi ani. Chiar dacă o avea de mult timp, nici măcar nu se gîndea să o schimbe şi inima îi tresălta de bucurie cînd se gîndea la ea. Şi cu toate astea, moartea se furişase în maşina lui şi devenise, cu timpul, o prezenţă din ce în ce mai apăsătoare. Lucruri care înainte erau doar secundare în planul conştiinţei lui, ajunseseră acum să-l obsedeze. Cîteodată, cînd imaginaţia lui o lua razna, i se părea că, în loc să conducă o maşină frumoasă, călăreşte un monstru care împarte moarte în stînga şi în dreapta, în jos şi în sus. Mai ales în sus. Da, maşina lui împroşca otravă pe ţeava de eşapament. Otrava asta, împreaună cu cea provenită de la zeci de milioane de alte ţevi, răniseră de moarte însăşi viaţa Pămîntului: aerul acestuia. Planeta era pe moarte, la fel şi oamenii care o populau. Unii oameni de ştiinţă spuneau că încă se mai poate schimba ceva, dar numai dacă în cel mai scurt timp se fac schimbări radicale. Asta, înţelegea el limpede, însemna ca el să renunţe la maşina lui, eventualitate care îl făcea să se cutremure ca în faţa unui rău suprem. Cei care susţineau aceasta erau optimiştii. Ceilalţi spuneau că pasul în prăpastie a fost deja făcut şi că tot ce mai puteau face acum era să se bucure de cădere. Discuţiile despre schimbările climaterice, încălzire globală şi aşa mai departe, i se păruseră mereu nişte mofturi. Lumea era prea mare, prea bine aşezată în ea însăşi ca să se lase distrusă cu una, cu două. Însă de cînd i se furişase moartea în maşină, moartea Pămîntului, la care contribuia şi maşina lui, îi invadase pur şi simplu conştiinţa, îl cotropise. Corpul lui, străbătut de vibraţiile dulcegi ale vitezei, devenise un cîmp de luptă pentru cele două mari forţe: viaţa şi moartea. Cînd piciorul lui apăsa pe acceleraţie, i se părea că deschide astfel porţile unui spaţiu fantastic, dar real, un real-fantastic, în care viaţa şi moartea se îmbrăţişau şi se devorau reciproc într-un dans haotic, halucinant. Tocmai el, care voia cu orice preţ să atingă viaţa care zăcea prin adîncurile lui, ajunsese să fie un agent zelos în slujba morţii! Nu era drept! Asta trebuia să se întîmple numai dacă apelai la heroină. Îşi aducea uneori aminte, moment în care un zîmbet acru îi lua în stăpînire gura, de ceva ce auzise odată la radio. Cineva spunea că într-o zi copiii noştri se vor uita înapoi la noi, asta dacă lumea pe care o ştim acum nu se va fi sfîrşit între timp, şi vor spune: ce incredibil de proşti erau părinţii noştri. Credeau că trăiesc momentele de vîrf ale progresului şi înţelepciunii omeneşti, cînd de fapt nicicînd pe lume nu mai existase o generaţie atît de proastă. Pentru cîţiva ani de confort storşi Pămîntului, şi-au tăiat creanga pe care stăteau. Oraşele lor? Ore întregi petrecute în trafic, deci timp pierdut. Milioane de tone de otravă împrăştiate în atmosferă, însemnînd contaminarea gravă a ultimului lucru pe care oamenii îl mai aveau gratis: aerul. Şi toate astea pentru ce? Pentru confort? Se poate. E mai probabil însă că din inerţie, ineţia prostiei.

Cînd auzise pentru prima dată, i se păruse doar o izbucnire de venin a vreunui frustrat care reuşise şi el, în sfîrşit, să ajungă în spaţiul public, şi acum îşi făcea de cap pe acolo. Însă de cînd moartea devenise un oaspete permanent în maşina lui, de fiecare dată cînd îşi aducea aminte de acele vorbe, era copleşit de importanţa lor, care în mintea lui luase proporţii hiperbolice. Pe măsură ce timpul trecea, moartea cîştiga bucăţică cu bucăţică spaţiul din maşina lui, şi cum el era, într-un sens, una cu maşina lui, şi din el. Cîteodată i se părea că nu mai poate să respire, chiar dacă sistemul ultraperformant de condiţionare a aerului avea grijă ca temperatura să nu fluctueze nici măcar cu un grad de la preferinţa stăpînului. I se părea că respiră moarte, că următorul spaţiu pe care moartea avea să-l cucerească, după ce va fi terminat cu maşina, avea să fie el. Acum avea un motiv în plus ca să alerge. Nu mai era doar nevoia nebună de a-i lăsa pe ceilalţi în urmă, ci însuşi instinctul de supravieţuire îl făcea să alerge din ce în ce mai tare, în speranţa că va reuşi cumva să se desprindă de prezenţa lipicioasă a morţii. Însă moartea era acum în mod iremediabil amestecată cu viaţa, aşadar viteza, care altă dată hrănea viaţa, acum hrănea inevitabil şi moartea. Extazul vieţii mijlocit de viteză, era acum direct proporţional cu agonia morţii. Ar fi vrut să încetinească, dar i se părea că atunci moartea ar fi pus definitiv stăpînire pe el. Beţia vitezei îl împiedica să facă uz de cea mai elementară logică:dacă vei înceta să hrăneşti viaţa, vei înceta să hrăneşti şi moartea. Aceste forţe se vor anula reciproc şi tu vei fi un om ca toţi ceilalţi, scăldîndu-te în liniştea caldă a repausului. Repausul i-ar fi salvat viaţa. Dar viteza, în desfăşurarea ei grandioasă, nu lăsa loc pentru conceperea repausului. Şi viaţa creştea în el trăgînd după ea moartea, alimentate amăndouă de viteză. Inerţie fatală. Blocaj al conştiinţei. Miros de cauciucuri şi benzină arsă. A avut noroc. Ba nu, ceilalţi au avut noroc, pentru că a murit singur, izbindu-se cu cîteva sute de kilometri pe oră într-un munte de stîncă, explodînd instantaneu şi transformîndu-se într-o pulbere fină care se aşeza uşor pe toate cîte erau în jur. Ajunsese la destinaţie.

Lentile roz pentru toata lumea!

Mă uit in jurul meu la toate cîte pot vedea, şi merg cu gîndul acolo unde nu mă poate duce ochiul. Ceea ce văd şi ceea ce înţeleg se poate constitui oricînd ca o supradoză de realitate otrăvitoare pentru conştiinţa mea voioasă. În acel moment mă întreb de ce nu suferim toţi de depresie maniacală. Mă mir că această boală este, totuşi, atît de rară. Şi lor, bolnavilor, mă simt dator să le închin un imn tragic, pentru că ei sînt mai lucizi decît noi toţi. Noi, restul, avem lentile roz.