Mai mult decît o poveste pentru copii

Cineva mă acuza recent că am devenit plicticos aici pe blog. Tot cineva, acelaşi, rîdea de mine că zilele astea citesc Colţ Alb (de fapt o ascult pe telefon într-un audio book în engleză ), o carte pe care ar fi trebuit să o citesc în copilărie, o carte pentru copii. Sînt foarte multe cărţi pe care nu le-am citit în copilărie, dar asta nu înseamnă că nu mai am voie sau că e pierdere de vreme să le citesc.

În orice caz, am încercat să îi argumentez, fără prea mare succes, că White Fang nu e o carte pentru copii sau cel puţin că nu e în primul rînd o carte pentru copii. Că e o carte despre viaţă, natură, suferinţă, umanitate şi abisurile care ne despart de alte forme de viaţă. Încercarea lui Jack London de a crea punţi între aceste abisuri prin descrierea universului unui lup, este absolut remarcabilă. O face cu  eleganţă excepţională, ca un acrobat care traversează cascada Niagara pe o frînghie, reuşind să evite supra-antropomorfizarea relatării, dar oferind suficiente detalii şi nuanţe pentru a o face inteligibilă.

Antropomprfizarea este inevitabilă cînd vorbim de universuri sub-umane (animale) sau supra-umane (Dumnezeu), deci orice descriere a “minţii lui Dumnezeu” sau a universului simbolic al unui pui de lup sînt limitate şi chiar falsificate de chiar instrumentul care le face posibile: cuvîntul. Dar asta nu înseamnă că aceste universuri (sub ori supra-umane) ne sînt cu totul inaccesibile.

Nu e deloc întîmplător că cea mai frumoasă relatare pe care o avem despre universul supra-uman (aceea din Evanghelia după Ioan) sună aşa: Şi cuvîntul s-a făcut trup şi a locuit printre noi. 

Aşadar, cuvîntul este modalitatea preferată de Dumnezeu însuşi pentru a se revela. Se coboară, se antropomorfizează, se afundă într-un ocean de ambiguitate şi poate chiar se falsifică, dar se revelează. Ceea ce legitimiează pe deplin şi demersul lui Jack London de a se afunda prin cuvînt în universul necuvîntătoarelor.